Archive for the ‘ARTA/POEZIE/PROZA’ Category

CELULA ATEE

        Odată, o celulă din ficatul unui om a afirmat că omul nu există. Celelalte celule din jurul ei au fost îngrozite să audă o asemenea blasfemie.

“- Omul există, şi cu asta am terminat!”, a spus una dintre ele supărată de parcă ar fi fost sfîrşitul lumii.

“- Acestea sînt basme din bătrîni. Cine mai crede aşa ceva în ziua de astăzi, cînd avem parte de atîtea minuni ştiinţifice… Avem medicamente, operaţii chirurgicale!”, replică celula atee.

“- Ce spui?!”, exclamă o celulă neîncrezătoare. „Medicamente cred că există. Am văzut cu ochii mei! Dar operaţii?! Aşa ceva nu mai cred…”

“- Nu va mint! Despre operaţii am auzit de la celulele din intestin. Ba şi o bacterie vorbea despre asta! O să vină vremea să trăim veşnic, o să ajungem pe alte organe, iar voi încă mai credeţi în poveşti…”

“- Eu”, zise una mai înţepată, “cred că operaţiile şi medicamentele, dacă există cu adevărat aşa ceva, vin de la om. El este cel care are grijă de noi şi vrea să ne salveze”. Citește în continuare

Anunțuri

FURT DIN RAI

Episodul I

         Cîndva, cînd pe culmile Carpaţilor se mai zărea prima ninsoare de după ieşirea lui Adam şi a Evei din Rai, iar marea avea încă aceeaşi culoare cu cerul, doi îngeri s-au dus la Dumnezeu şi L-au întrebat:

− Doamne, ascultatu-ne-ai Tu pe noi cînd oamenii aceştia au căzut în păcat, iar noi te-am rugat să-i înviezi înapoi şi să le dai îndărăt ce-a fost a lor?

− Pe deplin v-am ascultat, zise Domnul, dar iată ce mi-a spus Adam nu cu mult înainte să cadă. Judecaţi şi voi aceste cuvinte:

„Doamne mărite,

Sfinte Părinte, Citește în continuare

PE DRUMURILE ORIENTULUI…

Pe vremea cînd Orientul Mijlociu nu era încă infestat de agenţi secreţi occidentali, care pentru nişte bănuţi amărîţi şi pentru ceva de mîncare, cumpără demonstranţi la bucată, pe vremea cînd globaliştii susţinuţi de o mass-media otrăvitoare, încă nu se apucaseră să răstoarne monarhii vechii ordini, spre a instaura dezastrul noii ordini, pe cînd inocenţa unei copilării sărace, dar fericite în felul ei, nu pierise din ţările arabe, spre a lăsa loc unui destin teribil…

… adică acum cîteva luni, într-o zi de octombrie, m-am îmbarcat în avion cu destinaţia Orientul Mijlociu, spre pămîntul unde s-a produs de-a lungul istoriei naşterea, botezul, răstignirea şi învierea omenirii. Inima îmi bătea în piept, reacţionînd şi ea pe măsura momentului.

Timp de 10 zile am străbătut în lung şi lat Israelul, Palestina, Iordania şi Egiptul. Un drum la care nici nu visasem vreodată, acum se deschidea dinaintea mea. Un drum care îţi umple inima pînă la refuz încă din primele zile, încît abia îţi mai rămîn puteri spre a rezista sufleteşte pînă la capăt. Citește în continuare

LOVE STORY (adica poveşti…)

Recent am descoperit nişte muzică populară foarte veche, de pe vremea fanariotă, interpretată minunat de Alexandru Mica. Ceea ce am remarcat ca leitmotiv în mare majoritatea celor cîteva zeci de melodii este pasiunea care devorează ca un foc de nestins sufletul lui pentru că ea nu i se dăruieşte.

Iată spre exemplu cîteva versuri:

Bat-o sfîntu de Lupoaie
Mă mănancă ca p-o oaie
Fără să mă mai jupoaie
Fără să mă mai jupoaie

Of, of, ş-aoleu
Arde sufleţelul mieu
Of, of, ş-aoleu
Arde sufleţelul mieu

Nu mă taie ci mă rupe
Mă mustră-n loc sa mă pupe
Cine naiba să n-o scuipe
Cine naiba să n-o scuipe.

Citește în continuare

CĂLĂTORIE SPRE CER

Ruxandei Croitoru

      Odată, de mult, pe vremea cînd Hristos nu venise încă pe pămînt, se spune că doi sclavi gladiatori au scăpat din lanţurile stăpînului şi au fugit. Dar pînă la urmă au fost prinşi şi aveau să-şi primească pedeapsa. Iar această pedeapsă trebuia să fie moartea. Ca să se distreze, călăii le-au hotărît soarta astfel: Mai întîi sclavii capturaţi, care erau foarte buni prieteni, urmau să se lupte corp la corp pînă ce unul murea, iar învingătorul avea să fie răstignit.

În arenă, cei doi s-au luptat cu încrîncenare ca să se omoare unul pe celălalt. Dar nu pentru a supravieţui, ci din iubire. Fiecare a încercat să-l omoare pe celălalt, spre a-l scăpa de cea mai cruntă soartă dintre toate: moartea pe cruce.

Se zice că nu este dragoste mai mare decît aceea de a-ţi pune viaţa pentru aproapele tău. Cu toate acestea, există o dovadă şi mai mare de dragoste: a-ţi jertfi propriul fiu de dragul celuilalt. Însă cea mai mare şi mai cutremurătoare iubire dovedeşte acela care îl ucide el însuşi pe cel pe care îl iubeşte pentru a-l scăpa pe el sau pe cei apropiaţi lui de un rău mai presus decît moartea.

Uneori, Dumnezeu ia viaţa celor tineri din aceleaşi motive pentru care cîndva L-a jertfit pe Cruce pe Fiul Său. Citește în continuare

CĂLĂTORIND CU DUMNEZEU

Un om visă odată că se afla alături de Dumnezeu, Care  îi spunea tot felul de lucruri. Se simţea minunat, ca niciodată în viaţa lui. Nu îi mai era frică de nimic şi nu îl mai tulbura niciun gînd. Inima îi era, însă, plină de milă faţă de lume şi de suferinţele ei. Îşi dorea să poată să-i ajute pe toţi oamenii, sau măcar să-i aline.

„– Doamne, oare nu este bine ca oamenii să folosească minunile ştiinţei ca să-şi ajute semenii?”, întrebă el dintr-odată. „Mă gîndesc la medicină, dar mai ales la psihologie, la psihiatrie şi nu numai. Realizările umane sînt uimitoare. Am descoperit atîtea, am reuşit să stăpînim atomul. Am ajuns chiar pe Lună… Ba şi pe Marte. Nimic nu îi stă omului în cale să descopere tot mai multe şi să folosească ceea ce ştie spre binele semenilor.”

Atunci, dintr-odată, în timp ce vorbeau, omul se pomeni împreună cu Dumnezeu într-un loc pustiu şi cu totul necunoscut. Roti  iute privirea în toate părţile şi văzu pe cer… Pămîntul – frumoasa minge albastră agăţată de băierile Universului, locul spre care duc toate drumurile celeste.

„– Sîntem pe Lună”, îi spuse Dumnezeu. „Pînă aici a ajuns omul prin cunoaştere.” Citește în continuare

COROLA DE MINUNI A LUMII – o realitate strivită

      Cînd l-a făcut pe om, Dumnezeu a pus între El şi creaţia Sa vălul tainei. Ca un şcolar care înaintează în cunoştinţă după puterile lui, omul trebuia să pătrundă aceste taine, să le asimileze, să le înţeleagă. Destinul oricărei taine este mai devreme sau mai tîrziu lumina. Însă nu lumina bruscă. Atunci cînd Adam şi Eva s-au cunoscut unul pe celălalt, a fost ca şi cum pe un trup gol, învăluit de taina protectoare a nopţii, ai pune dintr-odată lumina puternică a unui reflector. Trupurile şi sufletele celor doi au fost dintr-odată violate. Cunoaşterea fără vălul respectului şi al iubirii este întotdeauna un viol, indiferent la ce nivel ar fi această cunoaştere.

Ceea ce a urmat a fost instinctul de conservare, concretizat în dorinţa celor doi de a se acoperi, de a aşterne înapoi vălul tainei acolo unde a fost ridicat brusc şi fără vreme. În acel moment, nu numai trupul a fost acoperit, ci şi sufletul. De atunci, nimeni nu îşi mai dezvăluie trupul şi sufletul în public, oricui, fără să se expună aceleiaşi experienţe traumatizante prin care au trecut protopărinţii noştri, decît în condiţiile unei imaturităţi psihice şi sufleteşti, cum a fost cea a lui Adam şi a Evei de dinainte de cădere. În plus, cine se expune pe tavă în public, îi determină pe ceilalţi la viol, la cunoaştere fără vreme, la vulgarizarea tainelor. Tainele se transformă astfel în simple secrete, suculente, cu care orice suflet demonic se hrăneşte cu plăcere, căci nimic nu este mai delicios decît să afli în amănunt ce a mai făcut cutare sau ce mai ascunde cutare. Citește în continuare