PE DRUMURILE ORIENTULUI…

Pe vremea cînd Orientul Mijlociu nu era încă infestat de agenţi secreţi occidentali, care pentru nişte bănuţi amărîţi şi pentru ceva de mîncare, cumpără demonstranţi la bucată, pe vremea cînd globaliştii susţinuţi de o mass-media otrăvitoare, încă nu se apucaseră să răstoarne monarhii vechii ordini, spre a instaura dezastrul noii ordini, pe cînd inocenţa unei copilării sărace, dar fericite în felul ei, nu pierise din ţările arabe, spre a lăsa loc unui destin teribil…

… adică acum cîteva luni, într-o zi de octombrie, m-am îmbarcat în avion cu destinaţia Orientul Mijlociu, spre pămîntul unde s-a produs de-a lungul istoriei naşterea, botezul, răstignirea şi învierea omenirii. Inima îmi bătea în piept, reacţionînd şi ea pe măsura momentului.

Timp de 10 zile am străbătut în lung şi lat Israelul, Palestina, Iordania şi Egiptul. Un drum la care nici nu visasem vreodată, acum se deschidea dinaintea mea. Un drum care îţi umple inima pînă la refuz încă din primele zile, încît abia îţi mai rămîn puteri spre a rezista sufleteşte pînă la capăt.

Israelul şi Palestina şi-au dezvăluit puţin cîte puţin locurile unde s-au hotărît destinele lumii întregi. Golgota, Via Dolorosa, Bethleemul, Nazaretul, Capernaumul, Taborul, Iordanul, Biserica Naşterii, Biserica Învierii, Mormîntul Maicii Domnului ş.a.m.d. sînt locuri pe care mulţi le văd, dar puţini sînt în stare să le cuprindă în sufletul lor. Eu am fost una din acei care au înţeles şi au simţit puţin. Am rămas însă în suflet cu un fel de gol, mai bine zis, cu taina nedesluşită a acelor locuri, care mă cheamă să mă reîntorc acolo cît mai curînd.

Muţenia frumoasă a Ţării Sfinte mă îndeamnă şi pe mine la muţenie. Nu pot povesti prea multe despre ea, oricît m-aş strădui. O păstrez în inimă şi atît.

Însă cum din fire îmi place să povestesc, iată că nu am fost lipsită nici de momente din acelea care îţi lasă amintiri vii pentru o viaţă întreagă…

 

…În cea de-a doua zi a excursiei, am vizitat minunatul oraş Petra, săpat în stîncă de mîna omului pe teritoriul Iordaniei de astăzi, şi cucerit de Traian chiar în anul cînd a supus şi Dacia. După o zi frumoasă, dar obositoare, am traversat deşertul Wadi Rum, în drum înapoi spre Israel, apoi spre Egipt, cu ţintă Sfînta Ecaterina şi Muntele Sinai.

Eram deja cu toţii suficient de obosiţi, ziua era pe terminate, iar noi aveam de trecut patru graniţe: două între Iordania şi Israel şi două între Israel şi Egipt. Peste toate aceste puncte de trecere parcă plutea mereu un duh de ameninţare. Arabii te lăsau relativ uşor, dar cu evreii treaba era de obicei complicată. Ceea ce uimea peste tot în Orientul Mijlociu era pacea şi liniştea din jur, în ciuda a tot ceea ce auzisem şi văzusem la televizor. Doar cîte o mitralieră agăţată de umerii soldaţilor, cîte o escardilă de avioane militare care brăzda din cînd în cînd cerul sau cîte un punct de control ici şi colo aminteau de tensiunea din spatele marketingului turistic.

În sfîrşit, am ajuns la prima din cele patru graniţe din ziua aceea: cea iordaniană. Toată lumea stătea cuminte şi ascultătoare la rînd, sperînd să treacă fără incidente. Şi cu adevărat, nimeni nu a avut probleme. Nimeni în afară de mine…

La intrarea în Iordania mi se pusese viza pe o hîrtie roz. Cum eu nu am înţeles importanţa acelei hîrtiuţe roz, nu am păstrat-o, însă fără ea, nu puteam ieşi din minunata ţară numită Iordania.  Cu cea mai mare viteză, am golit atunci bagajul în căutarea hîrtiuţei roz! Şi am găsit-o… printre suveniruri! Şi aşa, pînă la urmă, situaţia s-a liniştit şi am trecut cu toţii spre Israel.

Dar soarta nu s-a mulţumit cu hîrtiuţa roz. Cîţiva zeci de metri mai încolo, la graniţa israeliană, mai avea ea un plan măreţ, tot cu mine, implicînd de astă dată şi doi cai negri. Era vorba de doi căluţi din metal pe care îi cumpărasem de la Petra, ca amintire. Aparatele de control antitero nu au fost de acord cu trecerea cailor. Aşa că întreaga coloană de turişti obosiţi şi nervoşi a trebuit să aştepte în vamă o jumătate de oră, pînă cînd s-a hotărît ca armăsarii arăbeşti să primească acceptul de a trece pe teritoriul israelian.

Şi uite aşa, am trecut în Israel, de unde ne-am îndreptat în grabă mare spre graniţa cu Egiptul, căci pînă seara trebuia să ajungem la Sfînta Ecaterina, în inima Peninsulei Sinai. După cîteva ore de stat în ultimele două vămi, am trecut în sfîrşit şi am pornit la drum. În stînga aveam Marea Roşie, iar în dreapta deşertul. Cîtă vreme razele soarelui au mai rămas cu noi, pe malul celălalt al mării vedeam ţărmul Arabiei Saudite. De unde eram noi şi pînă acolo, marea fusese cîndva despărţită în două de Moise, în timp ce fugea din Egipt cu poporul lui Israel. Acum, noi nu fugeam din Egipt, ci dimpotrivă, ne îndreptam spre el…

După un drum epuizant cu autocarul de multe ore prin Peninsula Sinai, am ajuns în sfîrşit la hotel. Pînă la ora 1 noaptea cînd trebuia să pornim pe munte, abia aveam timp să mîncăm şi să facem ceva cumpărături. Că de odihnă nu putea fi vorba.

Şi totuşi eu mi-am găsit timp suficient de o a treia aventură, de a treia senzaţie tare într-o singură zi. Am pierdut cheia de la hotel. Mă apucase disperarea disperărilor. Mi se părea imposibil, ireal ceea ce mi se întîmpla. Era noapte, mă aflam într-o ţară cu totul străină, iar eu stăteam în faţa hotelului şi mă lamentam în legea mea, cu o grămadă de indivizi curioşi şi dubioşi în jur (din personalul hotelului). Cum n-aveam de ales, am urzit în mintea mea un plan curajos, concretizat astfel: m-am dus la recepţie şi am mărturisit tot, aşteptîndu-mi cuminte şi supusă pedeapsa. Mă şi vedeam jecmănită de vreo 200 de euro pentru pozna mea. Dar recepţionerul nici nu visa la asemenea sume. A dat din umeri, mi-a deschis uşa cu o cheie passe partout şi mi-a spus să raportez incidentul ghidei cu care venisem. Nu mă îndemna inima deloc să fac asta. Stăteam şi mă gîndeam la situaţia mea, cînd un egiptean a bătut la uşă şi mi-a întins cheia, pe care o găsise pe jos. Drept mulţumire, i-am dat cîţiva bănuţi – o nimica toată pentru mine, însă salarul lui pe o zi obişnuită de muncă.

Trecînd graniţă după graniţă, cîtă vreme am fost în Orientul Mijlociu, niciodată nu ştiam ce oră era, căci fiecare ţară avea o oră diferită. Aşa că ne-am luat cu toţii după telefonul ultraperformant al ghidei, ca punct de reper. Potrivit orei detectate prin satelit, biruind tentaţia odihnei şi a somnului, ne-am adunat în sfîrşit cu toţii, cei care voiam să urcăm pe munte, la ora 1 noaptea, în holul hotelului. Dar ceasul ultraperformant ne-a înşelat cu o oră, aşa că am stat cu toţii, cu suferinţă în priviri şi în glas, şi am aşteptat răbdători o oră şi mai bine, pînă să se facă ora 1 cu adevărat, cînd a venit autocarul să ne ia.

Planul era acesta: după cum spunea tradiţia, urma să urcăm în toiul nopţii pe Muntele Sinai, pentru a întîmpina răsăritul soarelui sus, pe vîrf. În felul acesta, urma să refacem simbolic drumul lui Moise pe Muntele Sinai, unde Dumnezeu i-a vorbit şi i-a dat tablele legii.

Deşi eram intraţi binişor în inima Egiptului, ne aflam într-o ţară cu totul necunoscută vizual, deoarece străbătusem cea mai mare parte a drumului după apusul soarelui. Acum urma să urcăm tot în bezna nopţii pe un munte care habar nu aveam cum arăta, într-o modalitate necunoscută încă.

Autocarul care ne luase de la hotel, ne-a părăsit pe toţi la doi paşi de Mănăstirea Sfînta Ecaterina, aflată la poalele muntelui, probabil pe locul unde poporul lui Israel l-a aşteptat timp de 40 de zile pe Moise să se întoarcă de pe Sinai.

Eram suficient de bine pregătiţi de drum. Deşi în timpul zilei, temperaturile erau de peste 40 de grade, noaptea, în deşert şi mai ales pe munte, e frig. Aveam echipament de munte, haine groase, o lanternă şi un toiag pentru urcuş şi coborîş. Deocamdată mergeam în grup, pe un drum drept, pietruit, luminat de noi cu lanternele.

Ghidul local care fusese tocmit să ne însoţească pînă pe munte se numea Mohammed. Aşadar, Mohammed avea să ne ducă la munte, deci ne-am lăsat cu mare încredere în grija lui.

După ce am depăşit mănăstirea, am intrat într-o lume cu totul diferită. Nu vedeam mai nimic din ce se întîmpla în jurul meu. Dintr-odată, m-am simţit înconjurată de o mulţime de arabi beduini şi de cămile. Dorinţa mea exprimată scurt de a urca pe munte cu cămila s-a concretizat imediat: m-am simţit apucată de mînă de cineva şi dusă printr-un întuneric beznă, făcînd slalom printre beduini şi cămile, pînă într-un loc precis, acolo unde se afla cămila hărăzită să mă poarte pe spinarea ei pînă sus, pe muntele de peste 2000 de metri.

M-am înţeles cu beduinul ce mă apucase de mînă, într-o engleză amestecată cu semne, şi am constatat că era cazul să urc pe cămilă. M-am cocoţat pe ea, moment în care cămila s-a ridicat şi am priceput instantaneu că singura mea şansă de supravieţuire era să mă ţin straşnic de cornul şelei aşezate pe cocoaşă.

Uşor, uşor m-am stabilizat, iar cămila m-a desprins fără voia mea de grupul condus de Mohammed, lăsîndu-mi soarta în grija exclusivă a lui Ahmed, şeful cămilei.

Şeful cămilei nu era nici pe departe un beduin înfricoşător, ci un copil cam de 9-10 ani, cunoscător a o grămadă de limbi, la nivelul la care e nevoie pentru a-i manipula pe turişti şi a le cere bani. Am vorbit cu el pe rînd în engleză, franceză, greacă, spaniolă şi italiană. Română nu ştia. Dar a promis să înveţe.

„- Cîţi ani ai, Ahmed?, l-am întrebat eu.”

„- 14 ani. Şi încă mai cresc.”

…Copii necăjiţi, puşi de părinţii lor să muncească în timpul nopţii, pentru nişte bani care se duc în majoritate pe taxe de protecţie.

Şi aşa, sus pe cămilă, cu Ahmed la cîrmă, ne-am pornit pe munte, înfruntînd bezna nopţii, pe nişte cărări nebănuite de mine. Nu puteam decît să sper că Ahmed ştia ce face.

Pe Sinai urcau în acelaşi timp sute, poate mii de oameni. Unii pe jos, alţii pe cămile. Parcă înţeleşi între ei, nu tulburau prea mult liniştea nopţii. Bănuiai, simţeai sute de oameni mişunînd în jurul tău, fiecare pe calea lui, dar nu-i puteai vedea, nici auzi. Privind spre vîrful muntelui, vedeai drumul luminat pînă sus de lanterne, ca în zi de Paşte. Deasupra, cerul era alb de stele. Calea Lactee scosese cu mîndrie din cufere o grămadă de podoabe, ca să le arate unor pelerini consideraţi vrednici de o asemenea cinste.

Era o noapte ca niciuna din cîte trăisem în viaţa mea. Ahmed se pare că îşi făcea bine datoria. Din cînd în cînd mă striga ca să se asigure că nu adormisem în şa. Nu de alta, dar pe drumul cămilelor, o mişcare greşită însemna căderea în gol. Mergeam, mergeam şi mă întrebam, mai ales cînd cămila paşea prea aproape de buza prăpastiei: „Mă tem, nu mă tem?…” Mi-era totuna, că oricum nu mai aveam ce face.

Pe cînd mă frămîntau asemenea idei, dintr-odată, cămila mea a fost serios umilită, fiind depăşită de alta, care se grăbea. Căderea în prăpastie totuşi nu s-a produs…

„Efrem, Efreeeeem!”, am auzit atunci dintr-odată din noapte ţipetele ascuţite ale pasagerei de pe cămila care tocmai depăşise. Era o colegă de suferinţă româncă, ce-şi striga disperată beduinul. Era moartă de frică şi încerca să-l convingă pe Efrem să navigheze mai calm.

„Efreeeeeem!!!” Dar Efrem era insensibil la ţipetele doamnei.

„Guliver! Guliveeer”, se auziră apoi din noapte alte strigăte, şi mai disperate. „Guliveeer!!!”.

Efrem şi Guliver erau  acum cele mai populare personaje în bezna nopţii.

Mersul pe cămilă a fost teribil de incomod pînă cînd mi-am dat seama că nu se stă ţeapăn în şa, pentru că se frînge coloana vertebrală, ci bazinul trebuie lăsat să se mişte în ritmul cămilei. Cu orice preţ!

Urcam, urcam fără încetare. Mă încredeam orbeşte în capacitatea lui Ahmed de a feri cămila de prăpastie. Mi se părea că o ghidează cînd spre stînga, cînd spre dreapta, pentru echilibru. Mai tîrziu aveam să aflu de la alţi tovarăşi de drum că de fapt Ahmed se ţinea de coada cămilei, care îl căra şi pe el la deal, pe panta abruptă, iar bietul animal mergea după cum îl tăia capul.

După vreo jumătate de oră de drum care mi-a rupt măruntaiele şi sufletul, de mă durea fiecare centimetru pătrat al fiinţei mele, l-am întrebat disperată pe beduin: „Ahmed, mai avem?”. „Dacă ne grăbim, într-o jumătate de oră ajungem”, mi-a răspuns el. M-am resemnat atunci, lăsîndu-mă pe seama suferinţei, îndulcită doar de gînduri precum: „În viaţa vieţii mele nu mai fac asta! Pe jos era de un miliard de ori mai bine! E ultima oară! Cine m-a pus, cine m-a pus?…”

„Guliveeeer! Guliveeeer!”, se auzi din nou vocea disperată a cuiva, care de bună seamă avea o treabă importantă cu Guliver.

Resemnarea mi-a adus şi împăcarea cu situaţia. Atunci am început să mă bucur de frumuseţea cerului plin de stele, de cuminţenia cămilei, de cunoscuţii lui Ahmed pe care îi întîlneam pe cale şi pe care acesta îi saluta cu „Salam alecum”, la care i se răspundea „Alecum salam” sau ceva legat de Allah, de refugiile de pe traseu, unde turiştii pedeştri se opreau ca să-şi tragă sufletul şi să se încălzească.

Gîndurile mele, care deja binecuvîntau clipele acelea tihnite şi minunate, erau din cînd în cînd tulburate de Ahmed, care tot insista să mă convingă de cît de bună era cămila lui şi că merita şi ea un bacşiş. „E fată sau băiat?”, l-am întrebat pe Ahmed în legătură cu cămila. „A beatiful girl” (adică o fată frumoasă), mi-a răspuns el. Mai tîrziu aveam să aflu că de fapt toate cămilele de pe traseu (şi erau sute) erau de fapt cămiloi, din două motive: femelele sînt protejate (ca de altfel şi femeile în lumea arabă, unde nicio slujbă de jos nu este ocupată de femei), precum şi pentru că e riscant să amesteci femelele cu masculii, mai ales fiind vorba de animale destul de periculoase.

Şi aşa, cu Ahmed şi cu cămila lui teribilă, am ajuns pînă la ultimul refugiu de pe drumul cămilelor, de unde urma, după cum speram, să mă reunesc cu grupul condus de Mohammed şi să urc pînă pe vîrf.

Cînd am coborît de pe cămilă, aveam picioarele parcă imponderabile de durere. Nu puteam merge dreaptă. În fine, m-am repliat, am scos bani şi l-am plătit pe Ahmed, am plătit şi cămila, care îşi făcuse datoria pe deplin, după care m-am dus ca fluturele de noapte spre lumină pînă la refugiu, căci tremuram de frig. Înăuntru erau bănci de lemn. Pe ele şedeau o mulţime de oameni care se încălzeau fiecare cum putea. Un sfert din încăperea nu prea mare era ocupată de o tarabă luminată destul de bine de un bec ataşat de o dulie. Pe tarabă se aflau mărfuri în cea mai mare parte occidentale: ciocolată Bounty, Snickers şi Twix, gumă Orbit, Coca-Cola şi Fanta, aduse pînă în acel loc pe spatele cămilelor. Am luat pînă la urmă un ceai fierbinte de iasomie, mi-am găsit un colţişor ferit de curent şi m-am aşezat, neştiind ce îmi rezerva clipa următoare.

După ce m-am mai încălzit, am ieşit afară, m-am aşezat pe bancă, în aşteptarea grupului din care făceam parte, şi am început să privesc traficul. Era un du-te-vino de oameni şi cămile. Se vorbea în toate limbile pămîntului. Turiştii care urcaseră muntele pe cămilă, la coborîrea de pe animal aveau bieţii de ei suferinţa întipărită pe chip, iar picioarele lor rămîneau pentru cîteva zeci de secunde crăcănate cumva la rotund, ca proaspăt scoase de pe o matriţă făcută după spatele cămilei. Stăteam cu ceaiul în mînă pe bancă şi rîdeam de una singură de fiecare dintre ei, ca spectatorul la teatru. Că doar pe mine nu mă văzuse nimeni cînd am coborît de pe cămilă, pentru că totul se petrecuse într-un loc întunecos, nu aşa, de faţă cu toată lumea…

„Guliveeer!”, aud iarăşi. De data aceasta i-am văzut chipul celui care striga. Era un asiatic ce se vedea cum căuta disperat în jurul lui.  Însă Guliver nu voia să se arate sub nicio formă.

În timp ce priveam la spectacolul din jur, am zărit pe cineva din grupul meu. Avea faţa tumefiată. Deşi începuse drumul pe cămilă, urcase aproape tot muntele pe jos. Probabil din cauza greutăţii pasagerului, cămila s-a defectat la un moment dat şi nu a mai vrut să ducă încărcătura la deal. Aşa că bietul om, bolnav de inimă, s-a apucat să urce pe jos. Dar beduinul nu l-a lăsat. L-a dus de mînă pînă sus. La sfîrşit, şi-a cerut preţul întreg pentru cămilă. Săracul român a scos banii de faţă cu mine şi i-a dat fără să zică niciun cuvînt. După vreo două minute, însă, beduinul a venit din nou la el, cu ceartă: că să-l plătească, pentru că el nu l-a cărat pînă sus aşa, degeaba. La această fază cîţiva oameni care eram de faţă ne-am uitat aşa de urît spre beduin şi am început fiecare pe limba lui să zicem diverse lucruri, încît acesta a virat brusc cămila la dreapta şi s-a făcut nevăzut în noapte.

Încet-încet, s-a strîns tot grupul condus de Mohammed. Încă puţin şi am pornit cu toţii pe jos pe ultima porţiune a traseului – cea mai grea – constînd din 500 de trepte. Treptele erau de fapt aproximativ 500 de stînci puse una mai sus de cealaltă. Atunci am  înţeles pe deplin de ce ghida nu ne dăduse voie să o pornim la drum fără lanternă şi fără toiag.

Era partea de traseu pe care aveam nevoie cu adevărat de Mohammed. Văzînd că ne împrăştiem prea mult şi ne pierdem unul de altul, am început să-l strigăm pe Mohammed, aşa cum îşi strigă oile rătăcite păstorul.

“- Mohammed! Mohaaaaammed!”

Dar strigarea ne-a rămas fără răspuns. Am înţeles într-un tîrziu că nu mai avea cine să ne îndrume, căci Mohammed nu se arăta, aşa că ne-am strîns cu toţii în jurul ghidei românce, care nu ne-a lăsat, ci ne-a dus pînă la urmă fără probleme pînă sus.

Neavînd de ales, am început aşadar să urcăm, numărînd cu răbdare stîncile pe care le lăsam în urmă.

“- Oare cum a putut bătrînul Moise să urce pe jos asemenea drum, bietul de el?”, am întrebat-o eu pe ghidă.

“- Moise nu a urcat pe aici”, mi-a răspuns ea. “Ci pe partea cealaltă a muntelui. Acesta este cel mai uşor drum cu putinţă, amenajat pentru turişti”…

Deja partea de răsărit a cerului începuse să se lumineze, în aşteptarea mult doritului Soare – vedeta pentru a cărei apariţie mii de oameni făcuseră eforturi uriaşe ca să urce pe munte, pentru a prinde cele mai bune locuri, înainte de începerea spectacolului.

În sfîrşit am ajuns pe vîrf… Ne-am aşezat pe stînci, într-o poziţie cît mai bună, şi am început să aşteptăm. Dedesuptul nostru, jos, în vale, deşertul învăluit încă în răcoarea dimineţii aştepta şi el încremenit de emoţie ivirea teribilului stăpîn. Abia după o oră şi mai bine de aşteptat, primele raze au stîrnit un zumzet de admiraţie printre toţi cei prezenţi. Încet, dar sigur, discul de foc a ieşit de după orizont, oferind privitorilor un spectacol de o frumuseţe rară.

Am stat şi am privit răsăritul pînă cînd întreaga parte de est a cerului s-a făcut de aur. Apoi ne-am ridicat în grabă cu toţii şi am pornit la vale, ca să nu ne apuce din urmă puhoiul de lume, ce avea să se urnească de pe munte un pic mai tîrziu.

Lăsam în urmă cu regret priveliştea soarelui, deasupra unui munte sălbatic, fără pic de verdeaţă pe el, pe care deşi urcasem cu multă trudă, îl vedeam acum pentru prima oară.

Destul de repede am ajuns la baza scărilor. Acolo, un beduin căuta disperat ceva cu privirea, oprea oamenii din drumul lor, întreba în stînga şi în dreapta, striga… Un singur cuvînt, rostit cu îngrijorare, ca o incantaţie, se auzea de pe buzele lui: “Omnia! Omnia! Omnia!”

Omnia era agenţia noastră de turism. Iar beduinul disperat nu era nimeni altul decît Mohammed. Sărăcuţul de el, după ce ne-a dus pînă la baza scărilor, s-a retras să tragă şi el un pui de somn, iar acum ne căuta cu disperare ca să-şi capete banii cu care se tocmise. Necazul era că nu ne ştia pe niciunul cum arătam, pentru că nu ne văzuse la lumina zilei. Aşa că Mohammed ne striga disperat, în timp ce noi ne aşezaserăm cu toţii în jurul lui, fără să spunem cine sîntem, şi făceam poante pe seama bietului beduin dezorientat. Atunci am înţeles că cine crede în Mohammed, nu ajunge la munte!

Mohammed urma să-şi primească pînă la urmă banii, dar numai după ce a făgăduit să aibă grijă de noi pînă jos.

“Guliver! Guliver!”, mi-am adus aminte atunci de strigătele din noapte şi mi-am dat seama cine era Guliver: o agenţie de turism. Iar bietul asiatic ce striga cu atîta ardoare acest nume era un turist rătăcit de turma lui… Avea probabil să o găsească la bază, unde aşteptau autocarele.

Am început să cobor, cu sentimentul că parcă stricam ceea ce clădisem în noaptea care trecuse. Vedeam acum cărările pe care urcasem cu cămila, însă la lumina zilei traseul părea uşor şi nu foarte periculos. Drumul era plăcut de coborît, soarele încă nu ardea, iar lumea era bine dispusă. Cîte un turist mai cădea din cînd în cînd, dar fără consecinţe grave…  (din cîte ţin minte, am primit şi eu o porţie).

Ţinta era Mănăstirea Sfînta Ecaterina, care se vedea în depărtare, de unde mai era puţin de mers pînă la autocar.

Din cînd în cînd îl zăream pe Mohammed care după ce mai striga de formă “Omnia, Omnia”,  ca să ne adune chipurile în jurul lui, se făcea nevăzut, luînd-o pe cîte-o scurtătură, ca după ce ajungea mai jos, iarăşi să strige: “Omnia, Omnia”. Probabil că banii i-au fost daţi la final, altfel nu se explică strădania lui teribilă de a ne ghida pînă la capăt pe calea cea dreaptă…

Ici şi colo mai zăream cîte un copil care cerşea sau vindea suveniruri. Nu te lăsa inima să nu le dai cîte ceva. Problema era, însă, că dacă le dădeai un euro, îţi reproşau că nu le dai doi. Dacă le dădeai doi, îţi reproşau că nu le-ai dat patru. Şi tot aşa. Cunoşteau bine aritmetică…

În timp ce coboram, un tînăr beduin frumos, cu ochi albaştri, s-a întreptat la un moment dat ţintă înspre mine. Am încercat să mă feresc, ştiind că asemenea întîlniri se lasă în Egipt de obicei cu scoaterea de bani din buzunar. Dar beduinul, care fredona o melodie din deşert, avea nişte planuri precise cu mine, în faţa cărora a trebuit să cedez: nu-mi stătea bine turbanul arăbesc pe cap, situaţie care trebuia remediată! Mi-a aranjat turbanul, după care m-a întrebat de unde sînt:

“- Din România!”, i-am răspuns eu, uimită de îndrăzneala lui.

La care beduinul, ce se numea Iusuf, mi-a răspuns arătînd spre ochii lui albaştri:

“- Vezi ochii aceştia? Sînt ochi de român. Străbunicul meu era român. A venit în Sinai ca să ajute la nişte lucrări de la Mănăstirea Sfînta Ecaterina. S-a îndrăgostit de o arăboaică şi a rămas aici”.

Nu l-aş fi crezut dacă nu aş fi citit eu însămi mai de mult despre beduinii de origine română din Sinai…

Şi aşa, cugetînd la ochii lui Iusuf, am mai coborît o bucată de drum… pînă am ajuns la autocar. Era ora 8 dimineaţa.

Cine îşi închipuie că după mai bine de 24 de ore de nesomn, în care am vînturat Iordania, am trecut 4 vămi, am traversat partea asiatică a Egiptului şi am urcat muntele Sinai, a urmat odihna, se înşală.

De fapt a urmat un mic dejun scurt, un duş şi mai scurt şi apoi ne-am dus la Mănăstirea Sfînta Ecaterina.

Era ziua de 14 octombrie, de Sfînta Parascheva. În timp ce Sfînta Parascheva era cinstită la Iaşi, noi ne închinam în Sinai Sfintei Ecaterina…

De la mănăstire nu am plecat fără ineluşul tradiţional pe care îl primeşte orice pelerin ce ajunge pînă acolo. Eu voiam să mi se dea două inele, ca să dăruiesc unul cuiva anume, care ştiam sigur că şi l-ar fi dorit. “Nu şi nu”, mi-a spus ghida cînd am întrebat-o dacă e posibil să primesc două inele. Eu însă m-am aşezat strategic la rînd, unde se dădeau inelele, am tras cu urechea, mi-am făcut planul şi cînd mi-a venit rîndul, i-am povestit pe scurt în greacă preotului care împărţea inelele, întocmai ca la interviul pentru un job, cît de important era pentru mine cel de-al doilea inel. Fără un cuvînt, a mai băgat o dată mîna în pungă şi a scos de acolo mult doritul obiect.

Bucuroasă ca după un triumf olimpic, am părăsit mănăstirea, lăsînd în urmă şi muntele Sinai. Însă bineînţeles, cu promisiunea să mai revin.

Odihnă?

Nu‼!

În niciun caz. A urmat lungul drum înapoi spre Israel. Aş fi putut să dorm în autocar, dar m-am chinuit să stau trează, pentru a absorbi cu ochii cît mai mult din Egiptul pe care nu se ştia cînd aveam să-l mai văd.  Au urmat două vămi epuizante între Egipt şi Israel, apoi traversarea altui deşert şi trecerea în Palestina. Seara, tîrziu, am ajuns la Hotelul Shepherd din Bethleem, care ne-a oferit odihna dorită mai mult decît orice pe lume.

הבאנו שלום עליכם (să fie pace în lume), ca să mai vin pe aici, a fost ultimul meu gînd înainte de a adormi…

 

A doua zi ne-am trezit la 6 dimineaţa pentru cea mai grozavă zi. Urma să vedem Ierusalimul…

 

Reclame

2 responses to this post.

  1. Super povestioara, m-a relaxat in toiul noptii. Succes!

  2. […] Fașă de tifon (pentru bandajare răni sau fixare atele) Un subiect din aceeasi categorie aici: https://filida.wordpress.com/2011/02/27/pe-drumurile-orientului/ Tags: echipament pentru supravietuire, echipament supravietuire, pregatire 2012, supravietuire […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: