POVESTEA FIULUI RĂTĂCITOR

A fost odată un copil cuminte, care ducea o viaţă fericită şi lipsită de griji, în sînul familiei sale. Nimic nu-i lipsea. Tatăl lui era Dumnezeu, iar îngerii şi sfinţii erau fraţii şi surorile sale. Avea hrană din belşug, din tot ce-i poftea inima, dar mai presus de orice avea parte de dragostea şi purtarea de grijă a familie sale. Era pe deplin fericit!

Timpul a trecut, copilul s-a văzut mai măricel şi pentru că auzise el cîte şi mai cîte despre cele ce se petreceau în lumea largă, i s-a urît cu viaţa ce-o ducea lîngă ai lui. Voia altceva. Cu totul altceva. A intrat într-o zi în odaia Tatălui său şi I-a spus:

“Tată, am văzut că băieţii de vîrsta mea petrec, chefuiesc, trag cu puşca, se duc la război. Dă-mi voie să mă duc şi eu cu ei, măcar o dată!”

“Fiule”, i-a răspuns atunci Tatăl cu inima întunecată dintr-odată, “mai bine rămîi o vreme şi cînd te vei face bărbat deplin, atunci te vei putea duce fără nicio grijă unde vei vrea. Acum eşti prea mic. Nu te duce!”

“Să nu mă duc? Cu Tine mă fac de rîs dinaintea tuturor prietenilor mei. M-am săturat de Tine. Mă duc oricum. Nu încerca să mă opreşti, că o să fac tot cum ştiu eu!”.

Tatăl a oftat şi a lăsat fruntea înnegurată în pămînt, spunînd: „Măcar ia ceva bani, să ai cu tine pe acolo pe unde vrei să te duci, ca să nu-ţi fie greu”.

„Mulţumesc, Tată!”, spuse băiatul învoirat şi o zbughi spre odaia lui ca să se pregătească.

Jale mare a fost în toată casa atunci cînd băiatul a plecat. Plîngea şi ultima slugă din casă, darămite Tatăl lui… Însă el era bucuros, vesel, ca omul care respiră pentru prima dată aerul nesfîrşitei libertăţi.

***

Şi aşa, cu desaga în spinare, băiatul a plecat. Voia să ajungă departe, cît mai departe de locurile acelea, care aveau pentru el un aer de plictiseală. A mers el cît a mers şi înainte să apună soarele după deal, a ajuns la un han. Înăuntru era lume multă. Muzică, fum, vorbărie, rîsete… Se simţea atît de bine… Nici nu trecuse mult de cînd plecase de acasă şi se pare că deja găsise ceea ce căuta. Chiui de bucurie şi dădu să intre, cînd de nicăieri, îi apăru dinainte un cerşetor zdrenţăros cu mîna întinsă:

„Dă-mi un bănuţ şi te las să treci”, îi spuse cerşetorul.

„Ce spui, nene, mă opreşti din drum chiar tu, un necăjit?” Scoase totuşi la nimereală un bănuţ lucitor de la brîu şi i-l aruncă cerşetorului dinainte: „Iaca bre, un bănuţ. Lasă-mă să trec! Te-ai pomeni că eşti vameşul locului acestuia”. „Ba sînt vameşul locului de unde te tragi, băiete. Dar hai să ne socotim. Pentru bănuţul ce mi l-ai dat, am să-ţi spun din ce lume vii. Vii din rai, de acolo unde trăiesc sfinţii”. „Ştiu şi singur! Mi-e lehamite de sfinţi”, i-o tăie scurt tînărul şi-l împinse pe cerşetor la o parte ca să poată trece.

Tînărul a intrat în han şi a rămas acolo o bună bucată de vreme. S-a însurat cu hangiţa, a făcut cu ea copii. Dar după un timp, hangiţa s-a dus după altul, iar pe el l-a lăsat să robească la han cît era ziua şi noaptea de lungă. Îşi simţea trupul apăsat. Nu mai putea. Într-o zi, sătul de viaţa de acolo, şi-a făcut din nou desaga, dar nu s-a întors la casa Tatălui său, ci voia să mai caute. Astfel, a pornit din nou în lume. A mers cale lungă, pînă ce a ajuns la porţile unei cetăţi strălucite, cu străzi largi, cu universităţi, teatre şi operă. După chinul de la han, ceea ce vedea dinaintea ochilor i se părea raiul pe pămînt.

Cînd să treacă de pragul cetăţii, cerşetorul, care parcă mai ieri îi ceruse un bănuţ ca să-l lase să intre în han, i se ivi din nou dinaintea ochilor.

„Dă-mi un ban şi am să-ţi spun din ce lume vii”, îi zise cerşetorul. „Ştiu din ce lume vin, hai, lasă-mă!”, făcu omul un gest nervos cu mîna. Băgă totuşi mîna în buzunar şi-i dete o monedă. Bucuros, cerşetorul o luă şi-i spuse omului: „Vii din lumea fiinţelor cu trup şi fără minte”. „Ei… asta-i prea de tot!”, îl împinse el pe cerşetor cu mîna şi intră în cetate plin de mînie.

Acolo petrecu bine o perioadă de timp. Lume rafinată, banchete, studii universitare… Pînă cînd într-o zi, fără să ştie prea bine de ce anume, s-a trezit internat într-o unitate de psihiatrie. Diagnosticul: depresie acută. A stat acolo o vreme, s-a refăcut, dar şi-a dat seama că nu mai putea continua asemenea viaţă. Îşi simţea sufletul pustiu. Dar nu s-a întors acasă nici acum, ci a plecat spre alte locuri…

A mers cît a mers pînă a ajuns departe, departe, într-un loc despre care nu mai auzise niciodată. Voia să-şi încerce norocul şi acolo.

Cînd să intre în oraş, cerşetorul îi blocă trecerea din nou: „Dă-mi un ban, şi am să-ţi spun din ce lume vii”. Speriat de această dată de apariţia de dinaintea lui, neştiind ce să mai creadă, omul scoase un ban şi i-l dădu, întrebîndu-l: „De unde zici dumneata că vin?”

„Vii din lumea fiinţelor cu minte şi fără trup”, răspunse cerşetorul.

„Aşa o fi”, zise el enervat, „dar acum dă-te la o parte ca să intru, că dacă nu, ai să simţi chiar pe trupul dumitale cam ce-mi trece prin minte!”

Îl împinse pe cerşetor şi porni spre oraş. Totul era diferit de ce văzuse în trecut. Aici, lumea nu era nici proastă ca la han, nici visătoare ca în cetatea unde îşi făcuse studiile. Cîteva idei despre lumea în care ajunsese şi le făcuse încă de la universitate. Era o lume a egalităţii, unde cel bogat nu mai oprima pe cel sărac, aşa cum văzuse şi trăise el în trecut. Necazurile puteau fi uitate. Acum, putea trăi cum voia el. S-a pus să muncească, pentru a putea să se bucure de lumea aceea fabuloasă. La început a lucrat 8 ore pe zi, apoi, cum vremurile erau mai grele, a început să lucreze 12 ore, apoi 14. După aceea şi-a luat o saltea la locul de muncă, ca să se odihnească mai bine şi să nu mai facă naveta. A putut astfel să lucreze 18 ore pe zi. Apoi 22. De acest prag nu a mai putut trece, ci a murit.

***

Acum, deja călit şi încercat, voia în sfîrşit să se întoarcă acasă, la familia lui. Cînd să intre pe poarta Împărăţiei veşnice, cerşetorul i s-a pus dinainte: „Dă-mi un ban şi te las să treci!”

„Nu am bani”, i-a răspuns omul care deja îmbătrînise.

„Atunci nu poţi să treci!”, îi replică cerşetorul.

„Ai milă de mine şi lasă-mă să trec. Sînt atît de obosit…”

„Nu mă mai poţi împinge sau lovi ca altădată, nu?”, îl întrebă cerşetorul.

„Cu adevărat, nu mai pot. Fii bun şi spune-mi măcar din ce lume vin”.

„Vii din lumea celor fără trup şi fără minte”.

„Nu înţeleg”, făcu atunci omul. „Mai întîi a fost lumea celor cu trup şi fără minte, apoi a celor cu minte şi fără trup, iar ultima a fost a celor fără minte şi fără trup. Spune-mi, te rog, ce înseamnă toate astea?”

Cerşetorul îi zise atunci:

„Oamenii au crezut că dacă se supun trupului vor fi dumnezei. Ei s-au făcut astfel după chipul şi asemănarea animalelor. Animalele care trăiesc pe lîngă oameni caută să se înomenească, să se poarte ca oamenii, să iubească, adică să urce mai sus decît le-a făcut Dumnezeu. Oamenii au făcut, însă, invers decît animalele: au socotit că mintea şi raţiunea nu sînt bune şi s-au făcut asemenea animalelor. Aici intră toţi cei pe care i-ai văzut pe vremea cît trăiai la han, adică oamenii curvari, beţivi, grosolani, proşti, vulgari, golani, agresivi.

Aceasta este lumea în care trupul a căzut în mîna demonilor.

Dar nu ai vrut o asemenea lume, şi bine ai făcut. Însă ai nimerit în a doua, şi mai rea, alcătuită după modelul demonilor, adică cu minte, dar fără trup. Aceea e o lume subţire, sofisticată, rafinată, o lume a spiritului, o lume a civilizaţiei. Acolo, visele şi speranţele sînt mii şi mii, dar ele nu se împlinesc, pentru că  aceea este o lume a spiritului fără trup, adică fără materializare. De ceea, este o lume plină de depresivi şi melancolici.

Este de fapt lumea în care sufletul a căzut în mîna demonilor.

Dar ţie, omule, nu ţi-a plăcut nici această lume. Şi bine ai făcut. Nu ai vrut nici lumea trupului, nici lumea spiritului. Ai vrut, după cum era firesc, o lume care să le îmbine pe acestea, să aibă şi trup şi suflet, după cum tu însuţi eşti alcătuit. Dar vai, ai nimerit în lumea capitalistă. Aceasta este o lume fericită în teorie. Însă capitalismul, care prin alte părţi se mai numeşte şi comunism, este bun doar pînă cînd intri înăuntru. Resursa din care se hrănesc capitalismul şi comunismul nu sînt bogăţiile naturale, nu sînt banii, ci însuşi omul. Nu ai făcut bine ducîndu-te acolo. În lumea aceea, cei care nu şi-au pierdut încă trupul, ca şi cei care nu şi-au pierdut încă sufletul nu au scăpare. Acolo, oamenii nu sînt nici ca animalele, nici ca demonii, ci ca materia. Ei sînt materie. Animalele au trup, demonii au minte, însă materia neorganizată, adică ţărîna, nu are nici trup, nici minte. Din materie nu pot fi făcute decît maşinile, roboţii, după ideile stăpînior-creatori care le mînuiesc. Omul capitalist sau comunist, numit şi omul nou, este o simplă maşină. Capitalismul şi comunismul l-au adus pe om în starea de dinainte de a fi zidit, l-au nimicit. De aceea, lumea din care vii tu acum este lumea distrugerii, a pustiului, a dezolării. Este lumea în care omul nu mai este nimic, nu mai valorează nimic. Este lumea care te-a ucis pe tine…”

„Dragul meu fiu”, spuse apoi cerşetorul arătîndu-Şi adevărata înfăţişare. „Eu sînt Tatăl tău. Ţi-am urmat paşii pe unde ai fost toată viaţa ta. M-ai ţinut lîngă tine prin bănuţul pe care Mi-l aruncai mai mult în silă atunci cînd treceai vămile vieţii. Ai suferit chinuri cumplite: Mai întîi din pricina neîmplinirii sufletului, apoi din cauza neîmplinirii trupului, iar în cele din urmă din cauza neîmplinirii nici a sufletului, nici a trupului.

O, dar cîtă bucurie am acum, căci iată, pînă la urmă, ai ajuns înapoi acasă, unde ai de toate. Intră să te bucuri şi să-ţi bucuri şi fraţii. Intră acolo unde este împlinire. Intră şi fii din nou fericit.

Am, însă, o întrebare pentru tine, fiul Meu: De ce nu s-a putut şi altfel?…”

Anunțuri

24 responses to this post.

  1. Posted by Alexandru on 07/06/2010 at 17:31

    „Sculandu-ma, ma voi duce la Tatal meu si-I voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea Ta. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.”
    Poate Tatal sa-l primeasca pe fiul ratacitor fara ca acesta sa aiba gandul de pocainta? Sau, altfel spus, poate fiul ratacitor sa se bucure in Imparatia Tatalui fara sa se fi lamurit prin pocainta?

  2. Posted by Daniela Filioreanu on 07/06/2010 at 19:25

    Poate.

    Multi au deja liste complete cu cine se va mintui si cine nu. Stiu ei sigur.
    Dar sa nu ne miram cu cine ne vom intilni in imparatia lui Dumnezeu. Multi se vor mintui prin suferintele indurate in viata aceasta inaintea inalt cuviosilor si prea expertilor in ale mintuirii.

    Pina la urma iubirea si mila lui Dumnezeu poate sa mintuiasca si pe cel care nu vrea. Daca incheiam aceasta povestioara cu condamnarea la iad a protagonistului, dupa cum puteam lesne sa fac, anumite suflete ar fi fost mai linistite si mai impacate.

  3. Posted by Alexandru on 07/06/2010 at 21:39

    Filida,
    Ideea nu e sa facem demonstratii de tip scolastic pe tema puterii lui Dumnezeu si a limitelor acesteia. Cuvantul Domnului, parabola fiului risipitor din Evanghelie, are ca punct central intoarcerea fiului smerit catre Tatal. Asa a spus-o Hristos, nu eu. Povestea ta este in raspar cu miezul parabolei, dupa cum e talcuit de sfintii parinti, pentru ca omite acest aspect esential.
    Nu am intalnit pe vreundeva ca Dumnezeu sa mantuiasca cu de-a sila pe cel ce nu o vrea. Dimpotriva, si nu-ti mai dau parabolele din Evanghelii, caci sunt convins ca le stii. Apocatastaza a fost condamnata de al V-lea Sinod Ecumenic, fara ca asta sa insemne ca noi nu ne rugam pentru mantuirea tuturor celor adormiti de la Adam incoace.
    Suferinta nu e mantuitoare in sine, fara indreptarea sincera a omului catre Dumnezeu. Ca altfel, intrucat pacatul produce suferinta, fericiti ar fi cei curvari, cei hoti, cei deprimati, etc… De suferinta omul nu a dus lipsa niciodata.
    Deci, draga Filida, scopul nu e sa condamni pe cineva la Iad in povestirea ta, dar nici sa il mantuiesti tu pentru happy-end si invatatura de minte a „expertilor”. In oricare din cazuri, cata vreme parasesti sensul parabolei spuse de Hristos, te cam substitui Bunului si Dreptului Judecator. Cel mai usor ar fi, in viziunea mea, sa-i dai fiului ratacitor un gand de pocainta pentru indepartarea sa de Casa Parinteasca. Pentru ca asa a invatat Domnul si Judecatorul si nu se cade sa alteram cu ceva limpezimea cuvantului Sau, nu ca iti zice tie „expertul” (vai) de mine…

  4. Posted by Daniela Filioreanu on 07/06/2010 at 22:05

    Nu, aceasta poveste nu are legatura directa cu parabola fiului risipitor. Ea are in centru cu totul altceva. M-as fi bucurat sa intelegi macar putin. Nu am luat nimic in raspar, cum poti sa spui asa ceva???
    Povestea nu sugereaza nicaieri ca fiul nu s-a pocait. Dimpotriva, sugereaza ca sufletul lui s-a muiat pina la sfirsit. Pocainta poate sa fie o taina. Nu trebuie neaparat sa spun in gura mare ca s-a pocait. Daca l-a primit Tatal, atunci s-a pocait. Rezultatul se vede la judecata.
    Oricum, nici pe departe nu a fost intentia mea sa sugerez ca omul nu s-a pocait, ca nu s-a incadrat in criteriile ortodoxiei, ca a fost mintuit pe degeaba. Dupa capul tau, trebuia sa precizez clar ca s-a spovedit, s-a impartasit si ca a murit cu luminare.
    Ma bucur pentru cei care nu se smintesc la fiecare virgula, la fiecare cuvint cu dublu sens, la fiecare rind, la fiecare idee, la fiecare scapare.

    Nu pocainta era esenta povestirii, nici pe departe, pentru aceasta exista parabola fiului risipitor. De asta nu am insistat pur si simplu. Cit timp scriam, m-am gindit si la asta, dar nu mi-a trecut prin minte ca cineva va sta sa verifice acribia la singe a acestui text.
    Pacat ca nu ai priceput nimic din ce am vrut sa spun in acest text. NU ARE LEGATURA CU POCAINTA, CI CU REGIMURILE POLITICO-SOCIALE. De asta fiul e ratacitor, nu risipitor.

    Aveam intentia sa fac modificarea pe care mi-o ceri in text. Dar nu o mai fac. Mi se pare ridicol. Ar trebui sa sune cam asa: „…A putut astfel să lucreze 18 ore pe zi. Apoi 22. De acest prag nu a mai putut trece, ci a murit, nu insa fara a se pocai sincer, de a se spovedi clar, curat, pina la ultimul pacat facut inca din copilarie, de a primi ultima impartasanie de la preotul de parohie, care l-a dezlegat de pacate fara nici un dubiu” etc. Chiar nu ai inteles ca si literatura isi are rostul ei pe pamint si ca in acest fel de exprimare, mai si sugerezi lucuri, nu spui totul de-a dreptul? Oricum mi se pare ca esti tipul de om care nu o sa priceapa…
    Insa da, pentru linistea ta personala, iti confirm ca a indeplinit criteriile de mintuire.

    Daniela

  5. Posted by Alexandru on 07/06/2010 at 22:45

    Ma ierti, Daniela, pentru capul meu greu 🙂 . Imi inchipuiam ca asa or fi si ceilalti si or intelege ca poti sa fii hangiu, depresiv si stahanovist, dar sa te mantuiesti prin suferinta asta si bunatatea Domnlui. Dar cum e sugerata tainic pocainta, ma retrag de pe taramul livresc, ca-mi fuge de sub picioare.
    De n-as fi gnom, ci silfida, poate c-as crede ca si ceilalti or pricepe inaripat…

    Sa ma ierti pentru interventia nepotrivita,
    Alexandru 🙂

  6. Posted by Daniela Filioreanu on 08/06/2010 at 08:17

    Alexandru,
    Pocainta poate fi cel mai tainic lucru, nici tu sa nu stii ca te-ai pocait. Cea mai mare parte a alegerilor le facem in latura inconstienta. Vasta majoritate. Ne imbolnavim fara sa stim de ce, nu ne putem casatori fara sa stim de ce. Urlam spre Dumnezeu si Il acuzam pentru soarta noastra, fara sa stim insa ca noi insine am ales-o. La fel este si cu pocainta.
    Cind parintele Porfirie a intrebat de ce nu elimina Dumnezeu cancerul de pe pamint, Dumnezeu l-a luat si l-a dus intr-un loc cu oameni fericiti. Toti murisera de cancer. Dumnezeu i-a spus: „Vezi, Porfirie, toti acestia prin cancer s-au mintuit. N-au vrut altfel…” Observa cum mi-am incheiat si eu articolul. Daca ar fi dupa tine, nici macar copiii nu s-ai mintui, caci pacate fac, dar de pocait… ioc.
    Tare mai trasam niste linii clare ale ortodoxiei. Stim noi precis ce si cum! Sa avem grija ca nu care cumva, Doamne fereste, sa fim judecati chiar dupa cele pe care le gindim si le sustinem cu atita inversunare.
    Stie Dumnezeu cine s-a pocait si cine nu. Taina sufletului este un pic mai mare decit stim noi. De aceea, nici Sfintul Antonie cel Mare nu a primit raspuns de la Dumnezeu sint I-a cerut sa i-o spuna. Era inca necopt la minte.
    Slava Domnului ca Dumnezeu nu se ia dupa mintea noastra, ca daca ar fi asa, doar crema ortodoxiei s-ar mintui, aceea care stie tot si face tot.

  7. Posted by Alexandru on 08/06/2010 at 15:11

    Daniela,
    Nu doresc sa ma contrazic cu tine asupra (im)posibilitatii “pocaintei inconstiente”, desi mi se pare o contradictie intre termeni. Pocainta este o stare launtrica, o taina a conlucrarii dintre Dumnezeu si om. Este dinamica vietii vesnice, dupa cum ii zice P. Rafail Noica, pe care se vede ca il stii. Este schimbare a mintii (metanoia) constienta si asumata, o intoarcere catre Dumnezeu atat la nivel launtric, cat si in aspectele vietii noastre exterioare. Cuvintele sunt sarace si, atunci cand incerci sa traiesti pocainta, iti dai seama cat de putin o poti face si cat de putin intelegi. Dar asta nu inseamna ca e la limita inconstientului, caci e si lupta duhovniceasca asumata, de cautare a ei, de atintire spre Domnul. Toti fii ratacitori pe care Biserica ni i-a pus inainte (incepand cu talharul de pe cruce) si-au exprimat pocainta, si-au schimbat mintea (duhul) si viata. Ca o fi posibil din mila Domnului sa fie vreun fiu ratacitor mantuit cu o pocainta la limita inconstientei, cu ce ne-ar ajuta pe noi acest caz cu totul exceptional? Dimpotriva, cred ca ne poate fi daunator sufleteste, prin amagirea cu gandul viclean ca avem o lucrare duhovniceasca … inconstienta, care e bineplacuta lui Dumnezeu.
    Eliminarea oricarei referiri explicite din povestea fiului tau ratacitor a vreunui gand de cainta pentru parasirea Tatalui mi se pare primejdioasa. Nu ajunge sa o stii tu… Traim vremuri in care intelegerea noastra fireasca fata de pacat este tocita si pervertita inca din copilarie, vremuri in care ne gasim indreptatiri (mai mult sau mai putin constiente) pentru a ne indeparta de Dumnezeu si a ne face toate voile. Ne inselam usor pe noi insine, gadind ca nici pocainta pare-se ca nu mai trebuie, ce sa mai zic de ridicarea din starea de pacat. Poate avem pocainta inconstienta, cin’ sa mai stie… Daca se poate si asa si Domnul e bun… Sa nu fie, sa nu intarim astfel de ganduri nimanui.
    Pentru a evita astfel de culcari pe urechea nadejdii ca Dumnezeu ne va mantui pentru lucrarea noastra … inconstienta sau ca ne va mantui oricum ar fi, trebuie spus limpede ca Hristos vrea sa ne asumam viata crestineasca, nu sa o traim la nivel oniric.
    Daca ma aflu in spatiul tau de gandire crestin-ortodoxa, este pentru ca ma astept ca dincolo de ambalajul literar, sa gasesc acel filon care sa fie ziditor, sa-i foloseasca sufleteste pe cititori. Parabolele Mantuitorului au acelasi tel, de a fi cuvinte mantuitoare pentru oameni. Chiar daca nu putem avea acelasi pretentii de la niste creatii literare, fiind totusi intr-un spatiu autodeclarat de gand ortodox, sper sa gasesc o preocupare sincera pentru zidirea sufleteasca a celor ce citesc. Cred ca e destul de simplu de inteles ce scriu, daca le citesti linistita si cu deschidere, astfel incat sa vezi ca nu am nici inversunare, nici dorinta de polemica, nici pretentia de a ma arata expert. Pot fi doar intristat cand mi se pare ca o poveste frumoasa isi strica sensul in cateva fraze la final, riscand sa conduca pe unii cititori anapoda.
    Ma ierti pentru lungimea mesajului. Te las pe tine sa ai ultimul cuvant, daca doresti.

    Alexandru

  8. Posted by Daniela Filioreanu on 08/06/2010 at 15:27

    Exista oameni care cred ca numai cei care se spovedesc si se impartasesc inainte de moarte se pot mintui.
    Mai exista si aceia care cred ca un copil vagabond, lepadat de mic pe strazi, omorit de foame si de frig, se poate mintui. Pentru mine, aceasta din urma este o ortodoxie sigura. In prima nu stiu daca ma voi putea vreodata incadra. In cea de-a doua poate… Daca Dumnezeu nu ma va primi prin cel de-al doilea criteriu, probabil nu ma voi mintui.

    Mila voiesc, iar nu jertfa…

    Daca tu crezi ca felul meu de a gindi este eretic, sectar, imi asum acest lucru. Nu am ce sa-ti fac.
    Sint voci puternice in ortodoxie care spun ca parintele Cleopa a fost ratacit. La fel parintele Iustin Pirvu, la fel parintele Arsenie Papacioc, parintele Arsenie Boca. Nu au fost suficient de exacti in respectarea ortodoxiei, de asta. Ma rog… Nu ma opun. Daca ei nu mai sint ortodocsi, nici eu nu pot sa fiu.
    Te rog atit, sa citesti si acest articol mai vechi al meu: https://filida.wordpress.com/2010/01/02/ipocrizia-in-ortodoxie.

    Unii iubesc ortodoxia mai mult decit pe Dumnezeu. Unii iubesc ziua de simbata mai mult decit pe omul care a cazut in groapa in zi de simbata.

    Aceasta este ortodoxia pe care o traiesc eu. Daca ma consideri diluata, ratacita si eretica, nu mai veni, te rog pe siteul meu. Mi s-a facut deja prea sila de forma fara continut, fara cernere, fara discernamint.

  9. Posted by Daniela Filioreanu on 08/06/2010 at 15:31

    Alexandru,
    Apropo de literatura, iata un film periculos pentru mintuire (vezi comentariile lui Pavel): http://apologeticum.wordpress.com/2010/06/03/filmul-preotul/

  10. Posted by Călătorul on 11/06/2010 at 20:03

    Draga Alexandru,
    Eu inteleg ca nu forma , ci continutul, adica nu obligatia, ci ravna sincera mantuiesc. Si ma rog Domnului sa mi le dea pe acestea intai. Apoi vine si intelepciunea – detasarea. Asa cred eu. Si asa ma rog eu – cel inca fricos!

  11. Posted by Eutihie on 27/08/2010 at 14:41

    @Alex: mai baiete! arde gazu’ n alta parte si lasa-ne’n Pacea LUI+

  12. După criteriile enunţate de Daniela privind creaţia aici https://filida.wordpress.com/2010/04/21/despre-creatie-si-locul-ei-pe-pamint/ ceea ce a scris ea e corect. Într-adevăr, cititorii unui blog care şi-a definit o nişă, s-ar putea să îşi dorească, pe lângă tortul cu cremă şi tot ce are în el, şi o cireaşă maaaaaare şi frumoasă… Aşa, cum a scris Daniela, că poate dacă scria că a murit cu spovedanie, împărtăşanie şi lumânare, era toată lumea împăcată… Dar metaforele nu functioneaza asa…
    Dacă ne uităm la forma în care este sugerat mesajul, putem sesiza cum importanta nu este aparenta detaliilor, ci „the big picture”. Iar daca e sa ne uitam la Pilda Fiului Risipitor putem intelege ca ceea ce a facut Daniela e in realitate o parafraza, si inca una foarte reusita (ba chiar parca putin stricata de faptul ca la sfarsit iti da si mura in gura talcuirea pentru toata povestea). pentru cei care vor sa inteleaga structura din spatele constructiei unei metafore, va rog cititi articolele astea si veti intelege ca Daniela a facut o treaba foarte buna.
    http://www.damaideparte.ro/index.php/metafora-in-afaceri/377/
    http://www.damaideparte.ro/index.php/metafora-terapeutica/154/
    „Pe omul care se judeca singur nu il mai judeca Dumnezeu” Filocalia, vol. 9

  13. Posted by Vlad on 05/02/2011 at 14:38

    sublim tabloul…al cui este?

  14. […] foto: filida.wordpress.com Posted in Diverse | Tags: crestin ortodox, crestinism, Diverse, istorie, libertate, […]

  15. Posted by Simona on 18/05/2011 at 19:00

    Bravo, Daniela! Eşti limpede ca un izvor de munte.

  16. 😀

    :* ❤

  17. :* ❤

  18. Foarte tare povestea ❤

  19. Posted by Aurel Gheorghe on 04/08/2013 at 14:52

    Superba poveste, un adevar pe care anii il poarta din generatie in generatie si din care avem de invatat : mic si mare, tanar si batran, si bine ar fi ca din aceasta poveste sa tragem invatamintele bune , noi , cei din toate generatiile .

  20. Posted by slabu_andreea on 26/04/2014 at 10:23

    realista poveste!

  21. Posted by general import on 26/05/2014 at 13:48

    yg7777y7

  22. Posted by general import on 26/05/2014 at 13:49

    foarte frumoasa poveste

  23. Posted by petu on 29/07/2014 at 11:37

    eeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeheeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeoooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooouuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuouuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhehhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu

    cine caseste litere necorespunzatoare ii siteoul de unde sa ia rezumatul

  24. […] 5.Fiul rătăcitor […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: