LA PREOT SAU LA PSIHOLOG?

valoarea psihologiei

Adesea, omul credincios îşi pune întrebarea firească: „În ce măsură este bine să merg la psiholog?” Au fost cazuri nenumărate de oameni (printre care mă număr şi eu) ce au beneficiat de ajutorul unui psiholog sau psihoterapeut. S-a ajuns pînă acolo încît au existat chiar voci care au spus că lucrări precum Psihoterapia ortodoxă a Mitropolitului de Nafpaktos, Ierotheos Vlachos, nu ar fi trebuit scrise, spre a nu crea confuzie în mintea oamenilor care nu sînt hotărîţi încă pe ce cale să meargă: la preot, la psiholog sau la amîndoi?

Această problemă este, însă, oarecum falsă din neînţelegerea naturii adevărate a psihicului uman. Psihologii spun fie că psihicul este material, fie că este acelaşi lucru cu sufletul, fie pur şi simplu ridică din umeri. Aşadar, cu toate că psihologia este considerată ştiinţă, nimeni nu ştie precis cu ce se ocupă ea. Şi totuşi, teoriile legate de psihic şi de terapia lui abundă, la fel ca cele despre originea şi evoluţia speciilor a lui Darwin, despre Big Bang sau despre curentele New Age.

Mai recent, curentul psihologic s-a răspîndit ca o epidemie şi în rîndul creştinilor ortodocşi, mai ales printre doamnele şi domnişoarele de la asistenţă socială, dar nu numai. Mulţi îşi exprimă adesea preferinţa pentru duhovnici care să fie în acelaşi timp şi „buni psihologi”, încercînd chiar ei înşişi să se transforme în vindecători şi clarvăzători ai fenomenelor psihice umane.

Însă înainte să facem orice, ar trebui să ştim cîte ceva despre ceea ce facem.

Ce este totuşi psihicul? Aşa cum duhul este partea cea mai profundă a sufletului, cea care are puterea să intre în contact cu Dumnezeu, psihicul este partea de la suprafaţă, cea care intră în contact cu trupul şi cu realităţile vieţii în trup. La nivelul psihicului se manifestă bolile adînci ale sufletului, în acelaşi fel în care se manifestă durerea în cazul bolii de cancer. Aşadar, vindecarea psihicului fără vindecarea profunzimilor sufletului este la fel ca vindecarea durerii fără a fi vindecat cancerul. Ba mai mult, vindecînd durerea, omul se simte excelent şi nu se mai tratează de cancer, adică de adevărata boală, fapt care dă ocazia cancerului să se dezvolte în voie, iar omul se trezeşte mai tîrziu cu dureri mult mai puternice, dar mai ales cu metastaze mortale.

De aceea, cel care merge la psiholog sau la psihoterapeut şi îşi vindecă psihicul, simţindu-se excelent o lungă perioadă de timp, este ca bolnavul de cancer pe care nu-l mai doare nimic şi se simte fericit că a scăpat de suferinţă. Însă în realitate, abia acum se află cu adevărat în pericol. Iată de ce, adesea, afecţiunile psihicului recidivează, şi nu de puţine ori, replicile sînt mai grave decît cutremurul iniţial, tocmai pentru că între timp, boala sufletului are condiţii să se dezvolte neîmpiedicată. Însă recidiva şi agravarea afecţiunii nu sînt decît cel mai mic dintre pericolele la care se expune cel care beneficiază de tratament psihologic. Adevăratul pericol este pierderea sufletului, căci cancerul din interiorul sufletelor noastre se află acolo din cauza păcatelor şi a patimilor noastre nevindecate. Acest cancer se vindecă numai şi numai prin harul Duhului Sfînt. Niciun psiholog, oricît de înţelept şi de experimentat ar fi el, nu poate face această lucrare de vindecare a sufletului. El nu reuşeşte decît să amelioreze simptomele durerii, în acelaşi fel în care un analgezic mai slab sau mai puternic, ne alinează suferinţele trupului. Deşi se numesc psihoterapeuţi (adică vindecători de suflete), ei nu pot fi decît cel mult simpli asistenţi psihologici care prescriu analgezice şi paleative – de multe ori simpli şarlatani, chiar fără ca ei ştie lucrul acesta. Adevăraţii vindecători nu pot fi decît preoţii, prin harul pe care l-au primit de la Dumnezeu, iar condiţia esenţială ca noi să primim acest har vindecător este pocăinţa.

Aşadar, reţeta este următoarea:

1. Pocăinţa omului pentru faptele sale

2. Harul lui Dumnezeu

Cînd merge la spovedanie, omul simte nevoia adesea să-şi descarce sufletul. Dacă preotul nu are răbdare sau nu vrea să-l asculte, el este frustrat. De aceea, simte nevoia de psiholog, unde este ascultat necondiţionat, este privit cu simpatie, i se recunosc meritele, este ridicat în slăvi. Desigur că din cauza presiunilor societăţii în care trăim şi a degradării progresive a sufletului uman, asemenea nevoi devin puternice şi este de bun augur ca ele să fie satisfăcute. Este ca şi cum un copil se duce cu mîna ruptă la medicul ortoped, iar medicul îi pune mîna la loc, dar în acelaşi timp, îi vorbeşte frumos, la nivelul minţii lui, îi mai dă cîte o bomboană şi ceartă eventual podeaua pe care copilul a căzut atunci cînd şi-a rupt mîna. Asemenea remedii rămîn totuşi simple paleative, şi trebuie să le folosim cîteodată din pricina slăbiciunii şi lipsei de maturitate a firii noastre, iar nu ca pe medicamente cu puteri curative.

Deşi puţin forţat, ar spune psihologii, aceste bombonele afective s-ar putea aduna sub ceea ce psihologia numeşte catharsis (curăţire). Catharsis-ul este văzut de psihologi ca o manifestare liberă, deschisă, a trăirilor afective, care duce la descărcare, la curăţire. În realitate, nu poate fi vorba, după cum am văzut, de nicio curăţire sufletească profundă.

Un alt fenomen specific psihoterapiei este insight-ul, care înseamnă înţelegerea, conştientizarea intuitivă de către client (pacient) a unor aspecte interioare foarte importante, pe care anterior nu le-a înţeles sau nu le-a sesizat. Cu alte cuvinte, îndrumat de priceperea psihoterapeutului, omul ajunge să înţeleagă într-o lumină nouă ceea ce i se întîmplă.

Sesizăm astfel două niveluri: catharsis-ul şi insight-ul, ceea ar corespunde în psihoterapia ortodoxă cu nivelurile curăţirii şi al iluminării. În realitate, însă, catharsis-ul nu este, aşa cum am văzut, nici pe departe, curăţire reală, profundă, în vreme ce insight-ul este o iluminare care poate fi la fel de periculoasă ca iluminarea lui Adam şi a Evei din Eden. După ce au fost creaţi, Adam şi Eva au trebuit să urce cele trei trepte: curăţirea, iluminarea şi îndumnezeirea, în această ordine şi nu în alta. Fiind curaţi, prima etapă (curăţirea) urma să fie împlinită prin abţinerea temporară de a accede la cea de-a doua (iluminarea, care era cunoştinţa binelui şi răului). Muşcînd însă din măr, Adam şi Eva au trecut direct la etapa iluminării, fără a mai trece prin prima etapă, iar consecinţa acestei răsturnări a ordinii fireşti a urcuşului spre Dumnezeu a fost moartea. În acelaşi fel, omul păcătos, necurăţit, dacă are prea multe asemenea insight-uri, păşeşte fără să ştie pe calea morţii sufletului său, deşi poate că el se simte fericit şi împlinit prin revelaţiile pe care le are. Omul care are prea multe informaţii înainte să fie suficient de curat, adică de pregătit pentru ele, este ca cel care pune căruţa dinaintea boilor, sau ca diavolul care ştie de toate, dar nu-i foloseşte la nimic, pentru că nu se mai poate curăţi.

Maica Siluana, întrebată odată despre psihologia pe care o practică, a răspuns că ea nu face psihologie, ci duhovnicie. Cine are de înţeles, o să înţeleagă.

Teoriile psihologice pleacă în majoritatea lor de la premisa că păcatul şi vina sînt invenţii pur umane, intervenind ideea că omul nu are de ce să dea socoteală nimănui pentru faptele sale, ci trebuie doar să fie un individ responsabil, capabil să-şi asume propriul destin. Cu toate că vina se naşte în sufletul omului în mod firesc, ca umflătura în infecţie, fiind o consecinţă a păcatului în care ne-am născut şi am crescut, psihologia vine, iată, să îi nege firescul. Deşi este o ştiinţă cu pretenţii, psihologia a ajuns, aşadar, să îi înveţe pe oameni să creadă şi să se comporte împotriva firii lor. Există multe alte idei, cum ar fi normalitatea homosexualităţii, natura materială a iubirii sau a psihicului, sau alte asemenea aberaţii „ştiinţifice”, care nu fac decît să-l alieneze pe om de el însuşi, iar alienarea este practic începutul bolilor psihice. Oare psihologia nu ar trebui tocmai să ne scape de acestea?

Cînd mergem la duhovnic, adesea nici nu se intră în amănunte, ci sîntem trataţi ca un întreg, ca nişte oameni maturi, aşa cum ne vrea Dumnezeu, pe cînd psihoterapeutul ne împrăştie în toate părţile noastre componente, iar noi căutăm apoi să le lipim la loc, dacă mai putem. Duhovnicul poartă mănuşi chirurgicale şi îndepărtează răul cu anestezia milei şi iubirii, pe care a primit-o de la Dumnezeu. La psiholog, se ia infecţia şi se analizează pe toate părţile, se creează conexiuni între infecţii mai noi şi mai vechi, se stabilesc infecţiile cu cea mai mare influenţă în viaţă, apoi infecţiile sînt resemnificate, integrate etc. etc. Cel care se duce la psihoterapeut cu sufletul liber şi cu mintea deschisă vede astfel că terapeutul caută în gunoaie şi încearcă să ne facă bine cu ele. Dacă duhovnicul este chirurg, psihoterapeutul este gunoier. Duhovnicul adună, psihoterapeutul dispersează. Duhovnicul cîştigă suflete, psihoterapeutul cîştigă bani (tot mai mulţi). Duhovnicul este viu, psihoterapeutul… face şi el ce poate, deşi nu ştie ce face, iar noi sîntem tot mai încîntaţi de psihologi şi de psihologia lor, ca nişte iluminaţi înainte de vreme.

Nu e de mirare că în vremurile din urmă tot mai puţini se vor mîntui!



Anunțuri

6 responses to this post.

  1. Posted by Simona on 27/03/2009 at 22:04

    Observatiile cu privire la „stiinta” psihologiei sunt foarte corecte, eu insami fiind prin pregatirea universitara psiholog. Graitoare este si tendinta mai noua de incorporare in anumite tipuri de terapii a unor notiuni sau tehnici preluate din diverse curente new-agiste, sau yoghin-orientale. La cealalta extrema a „stiintificitatii” psihologiei, se afla utilizarea pe scara extinsa a metodelor statistico – matematice (prin care omul este redus la un sir de formule si numere) menite sa aduca mult dorita „obiectivitate”.

  2. Posted by victoria on 05/04/2009 at 19:09

    Bine spus ca duhovnicul opereaza cu mila si dragoste iar psihologul cu tehnici din ce in ce mai straine de duhul Parintilor nostii.Iar daca mijlocul folosit nu e bun nu obtinem vindecarea ci doar o iluzie a ei.Sf.Siluan zicea ca nu putem folosi un mijloc rau pentru un scop bun.Nu exista asa ceva!Asa ca trebuie sa luam aminte ce pret platim pentru o vindecare si mai ales de unde stim sigur ca e o vindecare autentica.

  3. Posted by Iosif on 12/07/2009 at 09:33

    Psihoterapia si discutia avuta cu un duhovnic sunt doua lucruri distincte si ar trebui tratate ca atare. Fiecare are avantajele si neajunsurile sale. In orice caz, o persoana nu este bine sa detina doua roluri simultan. Daca este duhovnicul unei persoane, nu e bine sa intre in terapie cu persoana in cauza.
    La fel cum nu e bine ca un medic cu formare in psihoterapie sa faca psihoterapie cu unul din pacienti. Cele doua roluri se suprapun si pot genera probleme.

  4. Posted by Iulia on 05/09/2013 at 12:31

    Sunteti penibili.

  5. Posted by Vulcu on 19/08/2017 at 23:15

    Sunte ti în eroare , fiecare cu partea lui ….As spune ca cineva își depășește competentele ..Oricum articolul e vechi și răspunsul ar fi prea lung și nu ar avrea finalitate ….Va spun ca un absolvent de teologie și psihologie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: