HRISTOS ŞI CULTURA

crucea-strimba

Mi s-a dat ocazia să regăsesc în diferite lucrări de artă sau literare ale unor oameni creştini bine intenţionaţi numele sau chipul lui Dumnezeu. Dumnezeu era prezent, invocat, luat ca martor, însă dincolo de toate acestea, eram dinaintea unor lucrări egocentrice, în nici un caz hristocentrice.

Care este deosebirea dintre lucrările egocentrice, deşi cu elemente creştine, şi cele creştine cu adevărat?

Nu orice lucrare cu conţinut creştin este mărturisitoare de Dumnezeu, ci prin multe dintre ele, creatorii, deşi creştini, se mărturisesc pe ei înşişi. În general, cultura laică porneşte de la ideea mărturisirii proprii a autorului, de la confesiunea acestuia. Prin lucrarea de artă sau scriitoricească, ni se prezintă, aşadar, frămîntările interioare ale celui care creează. Lumina cade asupra sa.

Creştinismul, însă, nu se centrează pe automărturisire, ci pe a-l mărturisi pe celălalt şi pe mărturisirea celuilalt despre tine. Hristos nu S-a mărturisit pe Sine, ci L-a mărturisit pe Tatăl. Fiul a putut mărturisi despre Sine numai în condiţiile în care a fost mărturisit anterior de Tatăl şi de Sfîntul Ioan Botezătorul. Sfinţii nu se mărturisesc pe ei înşişi, ci sînt mărturisiţi de ceilalţi, care recunosc în ei chipul sfinţeniei. De asemenea, în scrierile lor, sfinţii nu prezintă conţinutul propriei concepţii despre viaţă, ci revelaţia primită de la Dumnezeu prin ei.

Cultura contemporană, chiar şi prin autorii creştini, are tendinţa de autoportretizare. Hristos este lăsat pe locul doi şi fiecare se prezintă pe sine, îşi prezintă propriile concepţii, viziuni, frustrări, neîmpliniri, după principiul: dacă nu mă bagă nimeni în seamă, mă bag eu însumi.

Uneori, vedem Hristoşi striviţi, agăţaţi de cruci contorsionate, raiuri efemere, fericiri alternative, etalări grandomane, copii nefericiţi, monştri ce devorează viscerele unor fiinţe curate şi nevinovate etc., neţinînd cont că acestea şi altele asemenea nu reprezintă un portret al creştinismului sau al lui Hristos, ci propria fişă clinică a creatorului, autoportretul unei fiinţe umane mai mult sau mai puţin capabilă să facă faţă realităţii, caz în care, cu toate că cel care creează este creştin, folosirea numelui lui Dumnezeu este un abuz.

Arta creştină autentică reprezintă gradul în care Persoana Mîntuitorului (adică mîntuirea) a fost absorbită şi înţeleasă de artist. Restul nu este decît autoportret schingiuit de iluzii.

Desigur, omul aflat în căutarea unor sensuri creştine poate să creeze, chiar dacă rezultatul nu este o lucrare pur creştină, adică mărturisitoare de Dumnezeu. Important este măcar să nu-i îndepărteze de Creator pe receptorii lucrării, ci să-i ajute să-şi facă ordine în propriile idei, să îi elibereze dacă se poate de false încorsetări, pentru ca aceştia să afle mai uşor calea Adevărului. Ceea ce face ca lucrările de acest fel să fie totuşi creştine nu este neapărat caracterul lor mărturisitor, cît buna intenţie a autorilor şi încercarea lor de a face binele şi de a-şi depăşi egoismul, adică de a sfărîma tocmai acel autoportret patologic despre care vorbeam mai înainte. Creştinismul este ca o scară, presupune un urcuş. Fiecare om se află pe treapta pe care a reuşit să ajungă. Important este ca de acolo de unde a ajuns, să slujească, în adevăr, mîntuirii lui şi a celorlalţi.

În privinţa creatorilor antropocentrici, ei primesc gratificaţie directă, primesc cununi de mari artişti, adică lipsurile care cauzează autoportretizarea patologică sînt cumva acoperite, compensate. Avantajele egocentrismului şi recompensele primite (sau măcar promisiunea de a le primi, fie şi postum) sînt prea mari pentru ca artiştii să renunţe la stilul „elitist” de viaţă. Dincolo de toate acestea se află în realitate, de multe ori, oameni patetici, cu psihicul distrus, care mai creează cîte ceva pentru a-şi acoperi nevoia de apreciere din partea celorlalţi. Lumea nu are nevoie de ei, ci ei sînt cei care au nevoie de lume. Pentru a-şi apăra „castelele din Spania”, ei şi cerberii (fanii) lor se folosesc adeseori de arma elitismului, a complexării şi a umilirii celor care nu îi „înţeleg”, deşi în domeniul patologicului, nu este mare lucru de înţeles, decît de către personalul de specialitate. Drogurile culturale pe care ei le consumă sînt scumpe, de cea mai bună calitate, însă rămîn droguri, adică nimic care să ajute, nimic care să zidească.

Stau acum şi mă întreb: în afară de a furniza publicului aceleaşi şi aceleaşi droguri şi de a-şi face un nume pentru ei înşişi, aceşti oameni au făcut cumva ceva şi pentru noi? Ce sau cît din fiinţa lor ne-au dăruit cu adevărat de ne sînt atît de dragi şi de preţioşi – în unele cazuri adevărate „comori” naţionale? Îi ţinem pe lîngă noi doar pentru a ne hrăni patologicul? Dar pentru aceasta avem infinite mijloace, peste tot în jurul nostru. Sau, poate, preferăm forme rafinate de patologie? Însă cînd omul este bolnav, indiferent dacă boala lui este una „rafinată” sau „grosolană”, tot boală se numeşte. Atunci cînd eşti bolnav, cauţi medic şi medicamente, nu încerci în mod alienant să-ţi legitimezi boala pe care o ai, spunînd că este starea normală sau chiar superioară a organismului tău, mai ales atunci cînd există tratament pentru ea. Iar bolile sufletului, slavă Domnului, absolut toate sînt perfect vindecabile. Să ne uităm înspre vieţile sfinţilor şi să învăţăm de la ei.

Reclame

10 responses to this post.

  1. Posted by Petru on 26/01/2009 at 17:20

    Excelent articol!

    „Stau acum şi mă întreb: în afară de a furniza publicului aceleaşi şi aceleaşi droguri şi de a-şi face un nume pentru ei înşişi, aceşti oameni au făcut cumva ceva şi pentru noi? Ce sau cît din fiinţa lor ne-au dăruit cu adevărat de ne sînt atît de dragi şi de preţioşi – în unele cazuri adevărate “comori” naţionale?”

    Cu adevarat, acesti artisti (si nu slujitori ai Adevarului) bombardeaza lumea cu uritul lumii (‘flori de mucegai’…), spre a fi pusi si tinuti acolo, pe piedestale. Daca au facut ceva pentru noi? Ne-au otravit cu imagini si sunete false, pentru a lor inaltare.
    Din Evul Mediu (perioada istorica intalnita doar in vestul Europei, ca urmare a desprinderii acestui vest de Biserica Ortodoxa), pina in Renastere (a paginismului) si apoi in acel Iluminism (fara Lumina) ce a nascut revolutiile (adica, jos cu Cel Uns!), vedem cum cei drogati (sau bolnavi – bine spus in articol) devin genii din ce in ce mai marete. Cu cit e mai bolnav, cu atit e mai mare! Si cite opere de arta ‘grozave’, dar ce pacat, autorul s-a sinucis…
    Bineinteles, ca Doctorul Hristos nu mai este cautat de bolnavul cel vanitos, care este suficient siesi…
    Si inca putin: cum spun si sfinti contemporani, arta si cultura ce au fost cindva de inspiratie Dumnezeiasca (in Imparatiile Ortodoxe), devin umane (Renastere), subumane (cultura moderna cu acele cubisme ale sale) si apoi demonice (cu expresionismul, suprarealismul, post-modernismul si toate experimentele prezentului, cind vedem cum diavolul isi scoate mastile, una cite una si care sunt din ce in ce mai hidoase, pina la uritenia lui finala – finala pentru el, necuratul). Pentru ca atunci Hristos Dumnezeul va birui, fara indoiala, trimitindu-l definitiv in nimicul caruia ii apartine.

  2. Posted by Nicolae on 17/02/2009 at 21:47

    Despre Brancusi ce parere aveti?
    Iata de exemplu o interpretarea pe care o are Complexul de la Targu-Jiu.

    „Lucrarile sale descriu trecerea de la stadiul pamantesc pana la stadiul ceresc. Masa tacerii nefiind altceva decat o masa de altar pe care se savarseste Sfanta Jertfa, o piatra de altar la care sufletul e descatusat de incorsetarile pacatelor in care a vietuit. Dupa care sufletul curat si impacat cu Dumnezeu trece prin Poarta Sarutului spre a primi binecuvantarea divina si sarutul ceresc, ca mai apoi sa urce prin Coloana infinitului pana la Tronul lui Dumnezeu spre a vietui cu talharul din Biblie in Gradina Edenului”.

  3. Posted by filida on 18/02/2009 at 09:00

    Eu cred ca nu pot sa interpretez nicio lucrare decit prin prisma a ceea ce autorul a vrut ca ea sa insemne. Ce vreau sa spun prin aceasta? Sa zicem ca eu sculptez un pietroi sub forma de altar. Il expun ca pe o opera sculpturala. Lumea priveste lucrarea mea si poate crede ce vrea, o poate interpreta cum vrea. Dar lucrarea nu poate avea decit o semnificatie: aceea pe care i-am dat-o eu. Caci daca eu atunci cind am facut lucrarea am spus cu inima si cu buzele mele: acesta este un altar inchinat lui Dumnezeu, atunci opera respectiva va vorbi dupa aceea tainic privitorilor ca un altar al lui Dumnezeu, indiferent de ceea ce isi inchipuie ei ca inseamna acea sculptura. Daca, insa, atunci cind creez am intentia sa iasa din miinile mele un altar inchinat lui Lucifer, care sa dea marturie in secret despre puterea lui asupra oamenilor, poate dupa aceea oricine sa ofere orice interpretare doreste, caci admirindu-mi opera, jertfeste fara sa vrea lui Lucifer.
    Nu stiu cine a fost Brincusi cu adevarat. Am insa banuiala ca nu pentru Dumnezeu a creat el. De altfel, toate obeliscurile din lume (intre care am curajul sa banuiesc si coloana infinitului, asa cum este, de altfel, si Turnul Eiffel) se intentioneaza sa fie de fapt falusuri care strapung cerul, adica il sfideaza pe Dumnezeu, ridicate din ordine masonice. Deocamdata o alta parere despre ce a creat Brincusi nu am.

  4. Posted by Daniel F on 21/08/2009 at 01:04

    M-am gandit de curand la faptul ca omul, dintre toate fiintele, este singurul care atribuie frumusete naturii, care o valorizeaza estetic, si singurul care creeaza luicruri materiale cu valoare spirituala, care transmit emotii, etc (arta).
    In afara de viata duhovniceasca stricta, exista si un mod indirect de a vorbi despre frumusetea creatiei lui Dumnezeu – nu este si asta o marturiusire ? Pentru ca pot privi o floare. Daca as fi vaca, as manca-o, daca as fi albina, sau fluture, m-as aseza pe petalele ei…. Dar ca om, vad in ea ceva frumos, care ma emotioneaza. Pot vedea in ea perfectiunea creatiei lui Dumnezeu, pot vedea in eas si poezia creatiei lui Dumnezeu. Imi pot odihni privirea, gandurile, pe acea floare. Nu este si aceasta o marturisire a Creatorului ? Imi amintesc acum cum povestea, mparca arhim. Sofronie ca era la Athos si mergea impreuna cu Sf Siluan. La un moment dat Sofronie culca cu toiagul ierburile mai inalte la pamant, probabil fara sa se gandeasca, si a vazut cum Sf Siluan s-a intristat de gestul lui.
    Dar se poate intampla sa si pictez acea floare. Sigur, tabloul va fi ceva subiectiv, va vorbi despre felul cum ochii mei, si sensibilitatea mea recepteaza acea farama de frumusete. dar sa nu uitam ca fiecare om este irepetabil, unic, si sa nu uitam ca suntem persoane, creeate ca atare de un Dumnezeu personal. Mie nu mi se pare deplasat ca intr-o opera de arta (am dat exemplul cu floarea, simplificand) cineva sa vorbeasca despre propria lui perceptie… Desigur, sfintii vorbesc despre Dumnezeu. In opera sfintilor parinti este vorba de Dumnezeu, si nu prea auzi „eu”.
    Dar nu toti putem fi la acest nivel.
    Sa luam ca exemplu poeziile lui Nichifor Crainic. Sunt profund crestine, de o frumusete uluitoare, si totodata nu se poate spune ca cel care le-a scris nu e prezent acolo, prin unicitatea lui, pentru ca nimeni niciodata n-a mai scris ca el si nici nu va mai scrie ca el. asta nu e trufie, nu e egocentrism, e unicitatea persoanei. Si cred ca Dumnezeu ne-a facut pe fiecare diferit tocmai din marea dragoste.
    Nu stiu daca m-am exprimat prea clar si ma tem ca nu voi fi corect inteles. Sunt de acord cu autoarea atunci cand e vorba de cazuri patologice de scriitori, artisti, etc. dar nu putem pune toata cultura sub semnul patologicului sau al egocentrismului desart.

  5. Posted by filida on 21/08/2009 at 10:21

    Pentru Daniel F:
    Cred ca nu s-a inteles ce anume am vrut sa exprim. Nimic din ce am scris eu nu contrazice ceea ce dumneavoastra insiva ati scris. Sint diferite niveluri de a fi cu Dumnezeu. Insa chiar si daca esti numai cu tine insuti, trebuie sa fii in acelasi timp cu Dumnezeu, pentru ca cine nu este cu Dumnezeu, are in timpul acela linga el un diavol (sau mai multi) drept companion. Este putin greu de inteles faptul ca fara Dumnezeu nu se poate nimic, ca omul nu are nimic al lui. Sfintii inteleg, accepta si traiesc lucrul acesta. Crestinul de rind macar accepta. Omul obisnuit poate trai lucrul acesta fara sa-l stie (daca l-ar sti poate ca nu l-ar accepta).
    Desigur ca prezenta lui Dumnezeu (care cel mai adesea este extrem de discreta) nu presupune neaparat liturghie si forme ale cultului religios. Dar daca Dumnezeu nu este prezent, atunci este prezent dracul. Aceasta este suprema realitate.
    Se crede ca prin prezenta Lui, Dumnezeu incalca si ingradeste intimitatea si personalitatea omului. Realitatea este alta: in absenta lui Dumnezeu, omul nu poate avea nici intimitate, nici personalitate, nici libertate, nici nimic.

  6. Posted by Daniel F on 21/08/2009 at 12:32

    Perfect de acord cu ce spuneti. Dar cine crede asta, ca Dumnezeu ingradeste libertatea omului prin prezenta Lui ? Tocmai asta voiam sa spun si eu, ca Dumnezeu, prezent fiind, nu ingradeste personalitatea omului, nu-l anuleaza, il lasa sa fie el insusi. Si deci o opera de arta, o creatie culturala oarecare (nu ma refer la lucruri strict religioase, arba religioasa, scrieri duhovnicesti etc), realizata de un om credincios, nu are de ce sa fie impersonala, ci poate purta amprenta personalitatii unice a creatorului ei, fara ca prin asta sa fie expresia unui egoism sau egocentrism.
    Recunosc ca poate nu ma exprim bine si nici nu suunt un specialist in asa ceva. Cred ca sunt perfect de acord cu ce spuneti, eu incercam doar sa nuantez.

  7. Posted by filida on 21/08/2009 at 16:51

    Uneori, am obiceiul de a folosi anumite cuvinte cu alte sensuri decit in mod obisnuit. Acelasi cuvint in doua articole diferite poate avea un alt inteles. Sensul trebuie raportat strict la articolul din care face parte, altfel poate crea confuzie. Mai am, de asemenea, obiceiul, sa privesc lucrurile putin diferit decit sint privite in mod obisnuit.
    Astfel, se poate ca uneori sa nu fiu inteleasa in ceea ce vreau sa exprim.

  8. Posted by Daniel F on 21/08/2009 at 17:19

    Nadajduiesc sa am ochi pentru a vedea si intelege toate sensurile.

  9. Aici ar trebui completat cu urmatoarele.Cat din cultura pe care o invatam la scoala trebuie asimilat si in ce fel? Ce importanta putem sa acordam geniilor din cultura,de exemplu Eminescu,cum putem sa-l valorificam ca sa ne putem folosi?
    Intrebarile se pot extinde foarte mult si pot cuprinde si alte sfere ale manifestarilor omenesti ,care par in regula,insa ne pot indeparta de la calea mantuirii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: