CĂLĂTORIE SPRE APUSUL EUROPEI

eu_strasbourg_babel

Din Europa de Est, cu toate complexele şi frustrările de român, m-am avîntat acum cîţiva anişori, vreo 9, spre Occident.

Am pornit cu trenul de la Piatra Neamt şi după mai multe opriri şi schimbări de situaţie, am coborît în sfîrşit în gara din Strasbourg. Aveam o bursa oferită de Consiliul Europei şi de Comisia Europeana pentru a studia timp de o luna Drepturile Omului, în virtutea faptului că în vremea aceea eram studentă la Drept.

Şi aşa, ştiind franceza cam cît coana Chiriţa, cu ajutorul providenţial al unui francez de treabă, care cînd m-a întrebat de unde sînt, iar eu am spus „Roumanie”, el a înţeles „Germanie” (iar eu l-am lăsat să creadă), am ajuns pe Esplanade, aproape de căminul studenţesc unde am fost cazată.

Eram ahtiată să văd cît se putea mai multe în jurul meu. Voiam să respir din plin libertatea şi să mă bucur de chipul civilizaţiei. De aceea, pe lîngă faptul că am explorat Strasbourgul, la pas sau pe o bicicletă închiriată, pîna în cele mai liniştite şi mai frumoase colţuri ale sale, îmi cumpărasem din ţară un bilet de tren Interrail cu care puteam călători timp de o lună pe unde pofteam, în toată Europa de Vest.

În timpul săptămînii mă duceam la cursuri, iar în weekend plănuiam să urc în tren şi să plec. Eram impresionată de ceea ce vedeam şi voiam să-mi imprim în memorie cît mai multe lucruri frumoase, nu numai ca amintiri, ci şi ca experienţe de viaţă. Mai ales, voiam să mă întorc înapoi, la români, cu demonstraţia clară a superiorităţii Occidentului. Una e ce vezi la televizor şi alta ceea ce constaţi la faţa locului.

Aveam o imagine idilică despre Occident, ca societate perfectă, în comparaţie cu a noastră, deteriorată, instabilă şi aflată pe un drum greşit. Eram sigură de asta, deşi purtam în venele mele ceva din trăirea şi tainele Răsăritului.

Dar iată, după primele zile de plutire printre idealul trotuarelor cu piste de biciclete, pe care persoanele cu handicap ieşeau la plimbare fără nicio problemă, şi promisiunea vederii interiorului celebrului Templu al Drepturilor Omului, unde se schimbau destinele popoarelor, dintr-odată, m-am trezit la realitate.

Într-o zi, pe cînd mergeam spre cantina studenţească, undeva, pe stînga, peste drum de o catedrală catolică cu design ultramodern, în formă de paianjen, la umbra unui bloc înalt, zăcea cadavrul unui tînăr ca mine, care tocmai se aruncase în gol, Dumnezeu ştie de ce. Ceea ce m-a şocat nu a fost cadavrul – sinucideri se întîmplă peste tot – ci civilizaţia oamenilor. În România, la o asemenea nenorocire, s-ar fi adunat în jurul nefericitului zeci de oameni, unii ca să ajute, alţii de milă, altii ca să caşte gura. Însă aici, nimeni, absolut nimeni nu s-a oprit lîngă bietul copil, pentru că aşa ceva nu era demn de un om civilizat. Cu toţii treceau pe lîngă el uitîndu-se doar cu coada ochiului, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Sirena salvării se auzea, însă el zăcea în părăsire. Îşi luase viaţa poate ca să atragă atenţia asupra lui, însă a avut ghinionul să moară într-o societate care l-a ignorat pînă şi în moarte…

Acesta a fost primul şoc electric ce m-a avertizat asupra irealităţii în care trăiam.

Două zile mai tîrziu, întorcîndu-mă la camin, am văzut un spectacol ca în filme: o patrulă de poliţie aresta o bandă de presupuşi traficaniţi de droguri. Mi-am zis: pretutindeni se întîmplă aşa ceva, însă doua scene tari văzute cu ochii mei în nici o săptămina de stat în Occident – ceea ce nu văzusem în toată viaţa mea nici măcar o singură dată – deja era pentru mine un semnal că ceva nu era logic în jurul meu.brainwash

Dar eu credeam încă în Occident. Pîna cînd… am păţit-o din nou. Hălăduind prin Strasbourg, am observat că anumiţi oameni vorbesc singuri. Dacă ar fi fost doar unul, mi-aş fi zis ca e nebun, dar erau destui… Apoi, într-un supermarket, am văzut din nou un om care la fel vorbea singur (pe atunci nu apăruseră hands-free-urile), şi am tras concluzia: trebuie sa fie un obicei al lumii civilizate. Aşa că m-am apucat şi eu să experimentez, adică nici mai mult nici mai puţin decît să vorbesc singură pe stradă…. pînă cînd un arab s-a uitat aşa de ciudat la mine, încît am realizat pe loc nu numai ca eram ridicolă, dar şi că cei care vorbeau singuri erau de fapt drogaţi.

Deja se îngroşa gluma. Începeam să mă simt ciudat. Şi totuşi am mai acordat o şansă Occidentului. Peste puţin timp urma să vizitez una din clădirile Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Cînd a venit ziua sorocită, am alergat într-un suflet pînă acolo, ca nu care cumva să întîrzii şi să fiu lăsată pe dinafară. În sfîrşit, am intrat. Am trecut de filtrul de securitate şi am purces… Am ridicat ochii, însă dinaintea lor s-a ivit o imagine arhitectonică bizară, ce mi-a adus aminte de un hangar. Bare de metal, roşii şi albastre, şi nişte scări de sticlă pe care urma să urcăm. Eram de-a dreptul uluita. Atîta tot??? Eu mă aşteptam la o minune a arhitecturii şi a bunului gust. De obicei, în asemenea situaţii, mă îndoiesc de simţul meu estestic, însă în cazul acesta, am rămas stupefiată. Imaginea Occidentului, pe care îl consideram de-a dreptul sacru, se destrăma dinaintea ochilor mei cu o viteza ameţitoare. Să fie, oare, adevărat? Nu au găsit un arhitect mai bun?

După acest moment care din punctul meu de vedere a fost penibil pentru ei, am urcat scările. Am fost conduşi spre una din sălile de conferinţă. Idolatria mea în privinţa perfecţiunii Occidentului avea să mai primească o lovitură. Sala era normala, cam de 200 de locuri, totul albastru în jur, dar în spatele tribunei vorbitorului se afla – stupoare – un panou ce avea pe el imprimat un design alcătuit din pătrăţele mici ce aveau un efect hipnotizator asupra celor care priveau din public spre vorbitor. Deci nu puteai să te uiţi la cel care vorbea fără să suferi o alterare a gîndirii. M-am întrebat cum să fie posibil aşa ceva? Oare nimeni nu a observat că ceva era în neregulă cu acel panou? Iar dacă a fost pus acolo intenţionat, ce nevoie aveau de efecte hipnotice, cînd scopul unui asemenea loc era tocmai să-ţi trezească conştiinţa?

Am trecut după aceea în sala unde primele figuri ale Europei îşi luau masa. Eu m-am codit iniţial, crezînd că mîncarea este scumpă, dar cineva m-a îndemnat să cumpăr cu încredere. Şi cu adevarat, mîncarea era mai ieftină decît la cantina studenţească. Însă la fel de proastă sau chiar mai proastă. Oricum, fără gust.

După această experienţă traumatizantă pentru mine, m-am mai liniştit şi am început să mă întorc mai mult spre ale mele, de acasă. Parcă în ţară nu mai era atît de rău. Era ca şi cum cineva mi-ar fi construit în cap o imagine fabuloasă despre ceva ce în realitate nu exista.

Dar a venit timpul de am ieşit şi spre alte locuri. Mai întâi m-am avîntat spre Paris. Prima amintire pe care o am de acolo a fost mirosul de urină din metrou. Stau şi mă întreb de ce nu m-a impresionat oraşul luminilor. Habar nu am. Poate ca se desfăcuse vraja. Am căutat locuri celebre, locuri frumoase, la fel cum caută dependentul de droguri să-şi administreze narcotice tot mai scumpe şi mai rafinate, dar deja nu mai aveau efect.

Am fost apoi in Belgia, la Bruxelles, unde nu am stat mult. A fost însă timp destul să mi se imprime anumite imagini în memorie.

Am inceput cu o gafa personală, şi anume, apropiindu-se trenul de Bruxelles, a oprit la un moment dat, însă eu nu am prins de veste unde mă aflam. Din frică de necunoscut, de fapt de frică să nu ratez Bruxelles-ul (era şi greu de ratat), am coborît. Aşa că mi-am făcut intrarea triumfală în capitala Belgiei pe jos. Noroc că nu era departe.

Stupidă eu, dar nici ei mai prejos. Ieşind din gară, am văzut mai încolo o biserică. Am dat să intru, dar la intrare mi s-a spus că trebuia să platesc, pentru că în biserică se afla expoziţia nu ştiu cărui artist. Mi-am pus mîna în cap, am făcut stînga împrejur şi am plecat, căci eu ştiam că în biserică nu se intră pe bani.

După aceea, m-am mai plimbat pe străzi, constatînd ceva ciudat pentru mine: clădiri monstruos de masive pe străduţe firave, cît un firicel. Nu ştiam ce să mai zic. Însă Belgia mi-a aplicat lovitura fatală prin celebrul lor monument Atomium. Unii au căzut în extaz dinaintea lui, considerîndu-l un monument al arhitecturii şi al bunului gust. Însă eu am înlemnit. Pentru că era scorojit (pe cînd eu credeam că totul este văruit pe la ei), dar mai ales pentru că apropiindu-ma de el, mi-a inspirat, în simplitatea şi neputinţa mea de a interpreta o asemenea operă de artă, un sentiment clar şi precis: frica de moarte.

Serios şifonată, am pornit spre Olanda.

E adevărat că vedeam şi lucruri frumoase, însă ele nu mă mai impresionau. Vraja Occidentului se destrămase.

Ajunsă în gara din Amsterdam, a trebuit mai întîi să văd cu ce puteam să mă întorc în Strasbourg. Deşi erau foarte multe ghişee, am stat la rînd cam două ore, deoarece alături de mine aşteptau un puhoi de tineri veniţi din toată Europa Occidentală, aşa cum am aflat, ca să-şi cumpere droguri, căci acolo se vindeau la liber. După ce am scăpat de mulţimea de turişti în căutarea de senzaţii induse chimic, am ieşit la aer, sub cerul Amsterdamului. Oraş frumos, curat, canale, clădiri… Şi o multime de oameni, însă nici urmă de omenie…. Cînd, tîrziu în noapte, am ajuns înapoi la Strasbourg după experienţa olandeză, am avut strania senzaţie că m-am întors înapoi acasă după o peregrinare în pustiu. În Olanda m-am simţit sufocată sufleteşte. În Franta îmi era deja mult mai bine. Cine crede în Dumnezeu cunoaşte starea harică pe care o poţi trăi rupîndu-te în miezul zilei de larma oraşului şi intrînd într-o biserică ortodoxă. Simţi înăuntru prezenţa harului dumnezeiesc. Ei bine, în Olanda, mai mult decît în orice ţară, am simţit tocmai lipsa acestui har. Abia după aceea am citit despre grozaviile care se petrec acolo.

Cît am stat în Occident, am mai văzut destule: bărbaţi îmbrăcaţi în femei, femei mergînd de mînă pe stradă, oameni răi, oameni nesimţiti, prostituate. Însă peste toate era dat cu un var proaspăt, în culori vesele. Pe străzi era curat, casele erau frumos văruite şi aveau flori la ferestre. La ei, mizeria se află în interior, unde nu o vede nimeni. În Franţa curăţenia nu era nici prea prea, nici foarte foarte. Însă curatenia străzilor din Germania, chiar orînduirea perfectă ce domnea pe potecile codrilor lor, mi-au amintit mai tîrziu de gustul fără gust al unui iaurt „natural” care se vinde peste tot în lume.

Ce ar mai fi de spus? Acesta a fost periplul meu spre una din cele mai sărace şi mai înapoiate regiuni ale globului. Inapoiată sufleteşte…

Reclame

6 responses to this post.

  1. […] luni înainte, hălăduiam prin Europa de Vest, căutînd pe acolo sensuri profunde (vezi articolul https://filida.wordpress.com/2009/01/01/calatorie-spre-apusul-europei/ ), şi cu toate acestea, Dumnezeu ne-a ajutat mai presus de aşteptări. De ce? Pentru că ne […]

  2. Posted by victoria on 06/04/2009 at 21:01

    Slava Domnului pentru toate cate le-ai simtit in Europa ,dar noi crestinii o stim inca de la Mantuitorul ca cele mai frumoase monumente,frumos zugravite sunt de cele mai multe ori morminte pline de toata necuratia .Iar despre gura de oxigen dintr-o biserica ortodoxa este cu adevarat o binecuvantare intr-un oras in care oamenii alearga si nu mai stiu de ce. Dar ce mai trist … duhul occidentului devine si al orientului sa luam aminte ce pericol ne paste.

  3. Posted by ovidiu on 28/07/2010 at 17:30

    Sigr era francez ala de a inteles „Germanie”? 😉

  4. Posted by Daniela Filioreanu on 28/07/2010 at 18:55

    Da, era francez si a crezut ca eu nu stiam cum se spune la Germania pe franceza.

  5. Posted by ovidiu on 31/07/2010 at 13:13

    😉

  6. Ai scris foarte frumos! Multumesc pentru postare!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: