SINCERITATEA ŞI ORTODOXIA

Un anume cititor de pe acest blog, care se autointitulează creştin ortodox practicant, îi acuza pe cei care se ţin de Sfînta Tradiţie şi de Sfinţii Părinţi de habotnicie şi de lipsă de sinceritate. De asemenea, spunea că îl preferă, spre exemplu, pe Richard Dawkins. Citez: “măcar el este sincer în ceea ce face şi ce spune”.

Precizez că numitul Dawkins, provenit el însuşi dintr-un  mediu creştin (ca de altfel, şi Darwin, Nietzsche sau Stalin), poartă adevarate campanii, finanţate pe bani grei, ca sa scoată idea de Dumnezeu din capul oamenilor. Autor al cărţii “God Delusion”, recent, el a fost promotorul unor campanii desfaşurate în Europa în acest scop, cu slogane de genul:  “Probabil Dumnezeu nu există. Aşa că nu-ţi mai fă griji şi bucură-te de viaţă”, afişate pe autobuze.

Apropo de această sinceritate, îmi aduc aminte de o melodie interpretată de formaţia Korn, numită “Liar” (“Mincinosule”). Mesajul era cam acesta: “Chiar dacă eşti îndrăgostit de o femeie anume, nu te minţi spunînd că nu mai doreşti şi alte femei. De dragul distracţiei, nu uita că eşti un animal”.

Aşadar, în ambele situaţii, dupa părerea ortodoxului mai sus numit, am avea de-a face cu oameni vădit sinceri, în comparaţie cu bigoţii-fundamentalist-binladenizaţi-creştin-ortodocşi, care se ţin morţiş de Tradiţie.

Ce se întîmplă, de fapt, cu sufletul unor asemenea pretinşi ortodocşi care, considerînd că sînt sinceri, lovesc în Sfînta Tradiţie, aşa cum am primit-o de la Sfinţii Apostoli prin Sfinţii Părinţi?

Aşadar, sîntem îndemnaţi: “Fiţi voi înşivă, nu fiţi ipocriţi! Doar asta simţiţi!” Oare nu are logică acest mesaj? Oare vrea Dumnezeu să fim prefăcuţi, să nu fim ceea ce am fost făcuţi să fim?

Dar, oare, cei care ţin Sfînta Tradiţie nu sînt şi ei sinceri? Nu cred ei din tot sufletul lor? Oamenii sfinţi care trăiesc şi în ziua de astăzi şi dau totul pentru credinţa lor nu sînt sinceri? Ba eu cred că da. Atunci se pare că toată lumea este sinceră. Adică şi cei care vor mîntuirea prin supunerea faţă de canoanele lui Dumnezeu, şi alde Dawkins sau cei care vor să se distreze şi să se bucure de viaţă. Şi atunci unde este problema?

Se pare, însă, că acel creştin ortodox de care vorbeam la început nu a înţeles că orice virtute (între care şi sinceritatea)  poate fi (şi chiar este) pervertită prin folosirea ei de forţele întunecate. Şi diavolul iubeşte, dar iubirea lui duce spre focul veşnic. Şi diavolul este sincer, dar sinceritatea lui pîrjoleşte totul în calea lui. Şi diavolul este dumnezeu, dar un dumnezeu care distruge şi nu oferă niciun strop de viaţă reală. Diavolul a replicat tot ce a făcut Dumnezeu, chiar şi lumina, sfinţenia sau iubirea. Deci atenţie încordată cînd alegem, de la taraba cărui dumnezeu ne facem cumpărăturile, pentru că o facem pentru totdeauna.

Atunci cînd ortodoxul respectiv sau alţii şi-au exprimat preferinţa pentru sinceritatea lui Dawkins, a trupei Korn, a lui Stalin sau a diavolului, s-au înscris pe o linie care nu mai duce spre Dumnezeul Treimic în care credem, adică Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, ci în direcţie total opusă. Cei care aleg calea iadului, sînt sinceri în raport cu trupul şi cu modul lor de gîndire, pe cînd creştinii ortodocşi sînt sinceri în dăruirea faţă de Dumnezeu. Adam şi Eva au fost sinceri faţă de trupul şi faţă de mintea lor atunci cînd au căzut, dar au fost nesinceri, în schimb, faţă de sufletul lor. Acum, cine doreşte mîntuire, este nevoie să lase puţin sinceritatea faţă de minte şi de trup şi să fie sinceri faţă de sufletul lor şi prin aceasta, să fie din  nou loiali lui Dumnezeu.

Altfel, religia pe care o practicăm nu se mai poate numi ortodoxie, ci oricum altcumva. Poate neo-ortodoxie, post-ortodoxie, ne-ortodoxie ş.a.m.d. Fiecare este liber să practice ce religie doreşte, dar pentru  numele oricărui dumnezeu vor aceştia, să fie sinceri şi să nu numească “ortodoxie” ceva ce nu are legătură cu Ortodoxia lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi!